La mulţi ani România! (partea a II-a)

 Mi-am văzut în continuare de drum, sperând că nu i-am stricat ziua acelui depozit de colesterol şi am ajuns într-un final în staţia de autobuz, care spre fericirea mea era dotată cu piscină proprie, în caz că simţeam nevoia să mă răcoresc în acea zi toridă de februarie.

Am făcut mai apoi ceea ce probabil face fiecare bucureştean, care vrea să se deplaseze, cu cel puţin un sfert din viaţa sa activă: am aşteptat...

În Bucureşti, regulile de deplasare a unui obiect în timp şi spaţiu, par să sfideze legile universale ale fizicii, motiv pentru care: “un obiect autopropulsat ce se deplasează pe o traiectorie rectilinie şi foarte rar uniformă, trebuie să staţioneze pentru o perioadă de timp mai mare sau egală (de preferat mai mare, cât mai mare, maximă...) cu perioada de timp necesară parcurgerii distanţei dintre două puncte”

În timp ce elaboram această teorie demnă de premiul Nobăl a sosit şi măgăoaia pe patru roţi, după cum spune ăl cu graiu’ neaoş, ce urma să mă ducă spre Mecca sistemului de transport în masă din România şi anume Gara de Nord. Dar până să ajung acolo am avut şansa să văd la un loc adunate toate categoriile sociale reprezentative din România mai puţin specia de Dorobanţi.

Troleul era pe jumătate plin cu ţigani, fapt ce îmi confirma teoria cum că noi devenim o minoritate în propria ţară. Poate că e doar o impresie de-a mea dar în timp ce ei au turme de puradei, româncele noastre emancipate abia dacă se mai screm să facă un copil. Eu n-am nimic cu ţiganii, Doamne fereşte, doar că mă enervează felul cum vorbesc în 2 limbi în acelaşi timp, volumul sonor pe care îl folosesc, cuvintele, mirosul... o vai, mirosul şi nu în ultimul rând sacii ăia de rafie supradimensionaţi pe care îi cară mereu după ei.

Pe lângă ţigani, troleul mai transporta şi muncitori obosiţi ce se întorceau de la bere, babe gata să îţi arunce priviri înţepătoare în caz că îndrăzneai să le furi locul bun (cel din faţă de pe partea dreaptă), moşi care se considerau insultaţi dacă le ofereai locul pe scaun şi nelipsitul aurolac care degaja mirosuri ce îi făceau pe ţiganii mai sus menţionaţi să pară flori de primăvară.

La una din staţii, companiei deja selecte i s-au alăturat două personaje care vorbeau o limbă de circulaţie internaţională, cea a alcoolicilor anonimi. Unul dintre ei avea o faţă pe care se citea “Ignorance is bliss” şi pe care se scurgeau secreţii din toate orificiile probabil datorită relaxării induse de licorile toxice anterior consumate. Celălalt, la o manevră bruscă a şoferului şi-a pierdut urma de echilibru pe care o mai avea şi s-a prăvălit peste sarsanalele pirandei. De aici până la un conflict interetnic nu a mai fost decât un pas. Imaginea nu o pot reproduce în cuvinte, dar pe mine unul m-a uns la suflet, motiv pentru care am stat până la capăt să o urmăresc. Restul, au coborât probabil de frică sau scârbă, eu nu.. am stat până la capăt pentru a acumula în mine suficientă scârbă, ca atunci când o să plec, să nu am în mine nici o urmă de îndoială sau regret.

Am ajuns în sfârşit la gară şi m-am îmbarcat în trenul despre care se zice că poate atinge viteza întunericului. Lângă mine, s-a aşezat un individ care reflecta perfect “visul românesc”: purta blugi din ăia vrac, de sunt mereu la ofertă în supermarketuri cu 10 lei pe kilogram sau ceva de genu’, dar asta nu îl împiedica să posede un telefon cu taci scrin pe care îl degeţea neîncetat precum o fecioară în călduri. Păi cam ăsta e românul autentic, dacă n-are el telefon de ultimu’ tip pe care să asculte manele fără căşti, chit că are chiloţii rupţi în cur nu a făcut nimic.

Aşa că la mulţi ani fă (Românie)! Tortul ăsta nu e pentru tine. Pentru tine o colivă şi o veşnica pomenire pe ritmuri de manele. Odihnească-te-ai în chinuri!

La mulţi ani România! (partea I)

Pentru mine, ziua de 26 februarie, a devenit Ziua Neoficială a României. Din clipa în care m-am trezit într-o garsonieră dintr-un colţ obscur al Bucureştiului, pe care soarta dimpreună cu liberul arbitru m-au determinat să-l frecventez de nenumarate ori în istoria recentă a vieţii mele, am fost martorul a numeroase evenimente autentic româneşti. Parcă îmi şi venea să muşc cu poftă dintr-un baton din ăla de cacao îmbălsămat cu esenţă de rom, pentru a trăi pe deplin sentimentul înălţător de a fi român.

Acum serios, alaltăieri chiar a fost una din zilele alea în care planetele parcă s-au aliniat pentru a-mi furniza un miniserial cu scene care pur şi simplu au facut să crească în mine inima de mânie (nu mândrie) pana la punctul în care sângele simţea nevoia să scape printr-una din venele ce-mi irigă inteligenţa, pentru a mă transforma în final într-o semilegumă. Dar, se pare că am supravieţuit şi de data asta pentru a spune povestea.

M-am trezit deci brusc, speriat de ţipetele produse de vecina de la catul superior, care mi-au ucis aproape instant erecţia matinală şi pe care le-am ascultat cu sfinţenie timp de aproape o oră până când colega mea de pat s-a deşteptat. Dintr-o poziţie orizontală, uşor comodă şi cu un simţ civic ieşit din comun, colega, mă ruga să mă duc la vecinul violent ca să îl rog la rândul meu să nu mai dea în femeie. Punând în ecuaţie instinctul de autoconservare, raţiunea şi riscul de a părea mai puţin bărbat în faţa colegei, m-am decis să fac fix nimic. Probabil o atitudine tipic românească aţi spune. Eu zic că nu. Cel puţin în teorie eu garantez că aş sări în ajutor unei persoane care are nevoie, dar de băgat inutil în viaţa unor animale nu o să mă bag în veci. Şi cum personajele mai sus menţionate fac parte din regnul cu pricină - ea pentru că stă, el pentru că dă - am considerat că nu merită să îmi complic eu existenţa pentru a îi sări în ajutor unei vite.

Mă rog, trecând peste scena pe care în ora de asteptare post-penis-desumflat mi-am imaginat-o în diverse feluri printre care preferata mea a fost cea în care el o bătea pe ea cu un ciocan de şniţele, o să continui cu următoarea scenă, care debutează fix dincolo de uşa garsonierei.

Şaizeci şi una de trepte mă despart de uşa garsonierei şi exteriorul blocului, pe care de multe ori prefer să le folosesc, în ciuda liftului şubred cu care e dotat blocul. De câte ori cobor aceste trepte providenţiale, dau peste câte un vecin care, cu o privire libidinoasă şi plină de invidie mă întreabă dacă sunt “vecinu’ de la trei”. “Da, băi bovină ofticată! Eu sunt ală care poate să facă o femeie să ţipe fără să o bată.”. Până şi colega mea a primit astfel de întrebări de la câteva babe în călduri care vroiau probabil să mă împrumute. Ieşind din bloc, încep să urmăresc ca în povestea lui Hansel şi Gretel, ruta presărată cu rahaţi de toate dimensiunile, culorile şi consistenţele până la staţia de autobuz. Pe la jumătatea drumului pavat cu fecale, fiind destul de concentrat înspre a le evita, uit ca un pieton inconştient ce sunt, să mă asigur în toate direcţiile înainte de a mai face un pas pe trotuarul care de fapt şi de drept aparţine tot maşinilor, şi tai calea unui şofer profesionist. Acest cazan cu untură, acest tuci de jumări, această ceafă cu scară rulantă era să mă facă şniţel pe trotuar doar pentru că poate. Eu îi doresc să i se cangreneze şi urma de genitale pe care o mai are, nimic mai mult.

Acum, pentru că este foarte târziu, şi pentru că în românia nu găseşti decât nuci de cocos cu ale căror zeamă poţi acri ciorba de potroace (veţi vedea de ce), am decis sa împart “romanul” ăsta în două părţi. Aceasta a fost prima parte, pentru care am ales o poză de pe net, care să fie în ton cu subiectul, urmând ca peste câteva zile, să revin cu partea a doua şi cu o poză dintr-un tort mai arătos ca cel de acum, pe care o să-l facă subsemnatul.