Oamenii când se nasc, sunt fericiţi şi proşti. E ceva firesc
şi toţi am pleact din punctul ăla. Unii rămân proşti şi implicit fericiţi toată
viaţa lor. Alţii, puţini, devin deştepţi, cu adevărat deştepţi, erudiţi şi
preţul pe care îl plătesc e tristeţea. Grosul însă, noi, restul, pătura de
mijloc a capacităţii intelecutale umane, trăim undeva la graniţă, oscilând
permanent într-o parte sau în alta în funcţie de context. Acesta e omul modern,
civilizat, un oximoron materialisto-moralist. Noi nu suntem capabili să percepem fericirea
sau tristeţea, care sunt niste stări permanente, cronice, motiv pentru care am
fabricat concepte precum bucuria pentru a mima fericirea fără a îndeplini condiţia esenţială – a fi prost.
Atunci când omul se bucură se întoarce cu faţa spre posibilitatea de a fi prost
şi când simte că se apropie prea mult de această posibilitate încetează să se
mai bucure. Tristeţea e un sentiment nobil, pentru a o conştientiza e nevoie să
fi cu adevărat deştept. Omul comun reuşeşte în cel mai rău caz să se supere şi
motivele pentru care o face nu sunt nicidecum nobile. Deşi tânjeşte după deşteptăciune
îi e prea frică de tristeţe. Omul comun e laş, de aia umanitatea în întregimea
ei nu e nici fericită, nici deşteaptă.
Deci tu, dacă într-o zi n-ai avea încotro şi ar trebui să alegi către ce
extremă ai apuca-o?
Sarmale de post
Acum 2 zile
1 comentarii:
Intotdeauna sunt fericiti cei saraci cu duhu.
Trimiteți un comentariu