No Comment...

Mă încearcă un sentiment de vină. Eu nu am fost ieri să protestez, dar vreau să mă apăr spunând că nu am ştiut despre aceste proteste. Când am aflat era deja prea târziu, prins fiind în mrejele făcătorilor de audienţă.

Pentru că sunt un tip antisocial, cel puţin în contextul a ceea ce se consideră a fi socializare în prezent, am preferat să îmi trăiesc zilele fără cont pe facebook. Regret profund acest lucru acum pentru că din câte am înţeles, bazele acestui protest s-au pus chiar pe acest site.

Din ceea ce am auzit la televizor cei care se raliaseră acestei mişcări au fost cu sutele de mii şi deşi cunosc sindromul creşterii exponenţiale de care suferă media, tind să cred că cifrele sunt reale.

La dracu, n-a trebuit decât să apară o postare pe "zid" ce-ar fi sunat cam: "Haide-ţi să îl susţinem pe Arafat în ziua de, la ora cu tare, în locul cu tare" şi a început să curgă cu like-urile. În fine, nu am să insist, dar e ironic să vezi cum nişte inşi profund antisociali în cel mai pur sens al cuvantului au declarat precum un beţiv care a doua zi nu-şi mai aduce aminte nimic din ce a pus la cale cu o seară în urmă (şi sunt singur că orice om a fost martor la o astfel de situaţie măcar odată în viaţă), că participă la acest protest.

Motivul, pentru care s-a întâmplat toată povestea asta am înţeles că a fost micţionatul preşedintelui pe domnul Arafat.

După aceea, un procent infim din marea de indignaţi de pe facebook dimpreună cu alţii care nu făceau parte din acest grup de "like-eri", dar care rezonau cu ideea, au pus în practică acest demers absolut lăudabil. Totul până aici mi se pare normal, ma rog, sau cel puţin cât de normal a mai ajuns sa fie normalul în ziua de azi.

Numai că apare o primă problemă, pe care nimeni din "greii" invitaţi la televizor nu a reuşit să o identifice. Toţi se întrebau: "Păi bine dom'le... oamenilor ăstora li s-au tăiat pensii, salarii, drepturi şi aşa mai departe şi ei nu au reacţionat în nici un fel şi acum că l-a dat Băsescu afară pe Arafat au sărit toţi de parcă zici că i-a înjurat de mamă. De ce?"

..ei, l-au numit pe Arafat sau situaţia creată în jurul acestui nume "picătura care a umplut paharul". Total greşit! Aici e vorba de picături şi pahare diferite şi văd că nimeni nu a înţeles asta. Cei de la care a pornit toată treaba asta cu siguranţă nu aveau paharele pline pana la penultima picătură. Picăturile care i-au iritat pe ei au fost cele care au ricoşat din chelia lui Arafat în timp ce Băsescu se pişa pe capul lui hăhăind.  Oamenii ăştia s-au enervat pentru că un ordinar, un om prost în toată puterea cuvântului îşi permite să dea într-un om competent, inteligent şi aşa mai departe. S-au simţit lezaţi de faptul că oameni inteligenţi cum sunt convins că majoritatea lor sunt pot fi umiliţi de nişte suboameni.

O altă problemă o reprezintă faptul că acest demers absoult laudabil cu motiv corect şi comportament ireproşabil a fost transformat într-o mizerie. De cine? De restul participantilor la puroiul creat ieri în Piaţa Universităţii. De aici incolo nimic nu mai e laudabil. Absolut nimic... Eu nu ştiu ce au vazut alţii la televizor, dar eu ştiu ce am vazut şi cu foarte puţine excepţii, figurile prezente acolo sigur nu erau cele mai sus menţionate. Eu nu am nimic direct cu oamenii de acolo, pentru că ieri, aseară, acolo... acolo au fost o parte din oamenii care nu mai au nici pahare pentru picaturi, probabil că o parte dintre ei nebuni, înfometaţi, umiliţi, dezumanizaţi, dar veşnic fără curaj au profitat ca nişte paraziţi şi s-au suit pe figura cu coloană vertebrală reprezentându-i pe cei ce protestau pentru cu totul alte motive. Mi-e milă de ei şi îmi pare foarte rău de situaţia în care se află, dar de apreciat pentru ce au facut aseară nu îi pot aprecia. Pe langă această categorie participantă au mai fost 2 de care vreau să mă leg, lăsându-i la o parte pe nebunii şi pe handicapaţii (medical vorbind) ce şi-au făcut loc în mulţime. Eu unul i-am vazut la TV. Voi?

Mă refer în primul rând la cei care nu aveau ce căuta acolo în nici un cotext. Mi-e şi silă să vorbesc de ei şi pana la urmă nu o s-o fac. Sunt genul ăla de vietăţi (pentru că nu sunt oameni) de care te loveşti întotdeauna pretutindeni. Mă duc să vomit...

Cealaltă categorie la care vreau să mă refer este cea a oamenilor despre care am vorbit mai sus, care aveau un cu totul alt scop iniţial şi anume acela de a-l susţine pe Arafat, dar care ulterior în loc să iasă din căcatul care s-a creat aseară au rămas acolo. Mi se pare o greşeală a lor.

Atât deocamdată... Să vedem ce se mai întâmplă. Eu zic că fără un pic de sânge nu or să rezolve nimic. Aşa că sânge să fie... Bloody Betty îi zice. Poftă bună.

De fapt revin și m-am răzgândit. Nu am să mai revin asupra acestui subiect pentru că nu are rost. Oamenii ăștia de sunt acolo la ora asta indiferent de motiv și mod de a reacționa, indiferent dacă vor fi proteste pașnice sau violente, indiferent dacă or să moară oameni sau or să se retragă în lașitatea lor ca până acum, nu or să rezolve nimic. Motivul e simplu... ținta lor, e greșită. Băsescu e un nimeni, un nimic pus acolo de alții... Aia ar fi o țintă bună, dar pe ăia nu-i văd mulți din cauza circului creat de ăștia.

Mulţi da' proşti...

Se aude pe la toate colţurile (de televizor) cum că e foarte mic procentul de promovabilitate în acest an la Examenul de Bacalaureat. Nici vorbă! Mie mi se pare o performanţă extraordinară. Eu cred, că toţi oamenii ăştia consternaţi de rezultate, nu sunt capabili să cuprindă în creierele lor anorexice realitatea ce îi înconjoară. Ţara pute de prostie. Aceasta ne-a cuprins plaiurile mioritice precum o epidemie, o ciumă, o boală genetică transmisă de la o generaţie la alta şi multiplicată exponenţial ducând astfel la apariţia generaţiei luate astăzi în vizor. Eu urăsc expresia "plaiurile mioritice", dar am folosit-o acum pentru că îmi dau seama că ea descrie un adevăr absolut... Ţara asta chiar e o fermă de oi - blânde, proaste, mulse şi tunse - şi al căror unic talent este acela de a behăii.

Eu văd şcoala ca pe o moară. În ea intră grâu, iar grâul până să ajungă pâine tre să se facă făină şi făină bună trebuie cernută de câteva ori. Bac-ul ar trebui să fie o astfel de sită capabilă să cearnă făina bună de tărâţe. Dar românul, un Hagi Tudose autentic, crede că dacă bagă un kil' de grâu, trebuie să scoată un kil' de făină. Eu nu zic că tărâţele nu-s bune, nu. Avem nevoie şi de borş şi nici pâinea neagră nu-i de lepădat, dar lucrurile nu trebuiesc amestecate. După cum am spus, proşti sunt mulţi, peste 70%, iar pentru că prostia are un număr foarte mare de sensuri, dacă ar fi să le luam în calcul doar pe cele legate de educaţie, procentul ar fi mult mai mare. Eu nu înţeleg de ce toată lumea trebuie să capete cu uşurinţă acest bilet către învăţământul superior. De ce trebuie ca cel deştept şi apt de muncă intelectuală să stea lângă cel prost, apt de muncă fizică ca în final cei doi să capete acelaşi statut ce într-o astfel de situaţie devine redundant.

În ceea ce priveşte motivul pentru care generaţia din ziua de azi a ajuns în halul ăsta e simplu: Prostia naşte şi mai multă prostie, iar dacă ar fi să ne luăm după ce-a spus Albert, cum că aceasta n-ar avea limite, ar cam trebui să ne facem griji în ceea ce priveşte viitorul nostru. Adică dacă noi cei din urma lor, care mai avem măcar o dâră de înţelepciune în noi, înotăm într-un mare rahat din care nu suntem capabili să ieşim, ăştia or să se ducă la fund de tot.

Nu o să stau acum să analizez părinţii, profesorii, sistemul, e prea târziu şi am spus suficient.. poate mâine, poate poimâine, poate niciodată...

Eu am făcut sărăţele.. multe da' bune.

Coşmarul unei nopţi de vară

Ieri, în cea mai fierbinte zi de până acum din acest an preapocaliptic, am avut parte de o noapte la fel de fierbinte alături de treimea mea. Totul a început cu o privire senzuală venită din partea mea care a declanşat o avalanşă de sentimente. Am început apoi să ne tachinăm reciproc pentru o perioadă. Ea vizibil doritoare şi-a dat frâu liber dorinţei şi m-a călărit pentru trei sferturi de ceas fără încetare. Eu nu am putut decât să mă supun. Într-un moment de ezitare al ei am reuşit să întorc situaţia, dar spiritul ei sălbatic nu m-a lăsat pentru mult timp şi am căutat împreună o poziţie care să ni se potrivească amândurora după care am continuat  până la epuizare. Am adormit repede fără să mă mai gândesc la nimic, doar că în dimineaţa asta mi-am adus aminte. Şi acum încep...

Ieri, după.. zic eu, mai bine de o săptămână de pauză am avut ocazia să dorm cu treimea mea. Îi zic aşa pentru că urăsc clişeele. Era târziu, ne pregăteamă să ne culcăm şi cu toate că poziţia de spate în spate, lăsând la o parte faptul că e folosită pentru a exprima multe chestii, este şi inexplicabil de comfortabilă, am reuşit totuşi de această dată să ne potrivim unul cu faţa la celălalt. Eu ca un porc de bărbat mi-am permis aroganţa (Mulţumim Gigi pentru expresie) să mă uit la ţâţele colegei de pat. Reacţia ei nu a întârziat să apară catalogându-mă absolut gratuit ca fiind "Libidinos". Instant s-a creat un context în care puteam folosi poziţia mai sus descrisă. A trecut foarte puţin timp şi colega a început să se foiască, iar eu, din nou ca un porc am zis să mă întorc cu gândul că poate nu s-a mulţumit doar cu o privire. Pe ea însă o frământa ceva puţin mai sus de zona la care mă gândeam eu.. de fapt, mult mai sus. Chiar în vârf. A urmat apoi o sesiune de monolog de vreo trei sferturi de oră în care n-am putut să fac altceva decât să ascult. Am sesizat o scurtă pauză în avalanşa de cuvinte şi am decis să-mi încep şi eu propriul monolog, doar că femeile ne surclasează la capitolul logoree şi nu am reuşit să fac faţă pentru mult timp. Am reuşit până la urmă să trecem de la monolog la dialog şi ca orice dialog într-un cuplu şi acesta era plin de contradicţii. Am discutat desigur toate aberaţiile posibile, pe care de obicei le analizăm singuri în liniştea nopţii, iar după mult timp ne-am oprit brusc şi, epuizaţi, am adormit. M-am trezit de dimineaţă şi mi-am adus aminte un singur lucru din aberaţia de aseară.

Se făcea că eu pe lângă faptul că sunt libidinos mai sunt şi cocalar pentru că spun "se merită" în loc de "merită". Acum eu cât oi trăi o să spun "se merită" deşi femeia avea dreptate şi ca să fiu sigur am apelat la o ternţă persoană, intelectuală la rândul ei, pentru a mă asigura. Ba mai mult, aproape că am învăţat toată gramatica într-o singură seară pentru a intra în dedesubturile acestui subiect grav şi sensibil pentru o anumită castă din minunata noastră ţară. După mine gramatica reprezintă religia în comunicare. Şi cum eu cred despre religie că nu e altceva decât o porcărie mizerabilă inventată de om, e de la sine înţeles că vizavi de gramatică părerea mea nu este mai bună. Nu spun că atât religia cât şi gramatica ar fi inutile. Ele sunt utile. Ele... limitează haosul interacţiunii umane, dar să le duci la extremă şi pe una şi pe alta mi se pare de prost gust.

Dar, să revin la mult controversatul "se merită". Din câte am înţeles eu, cu creierul meu îndestulat cu alte îndeletniciri mai utile decât gramatica, verbul "a se merita" nu există în DEX. Verbul "a merita" însă, există şi acesta este tranzitiv, personal, p.m.¹ Mă rog, nu mai intru în detalii gramatice pentru că sunt sigur că sunt destui cei care visează şi noaptea gramatica şi se umezesc. Pe lângă acest aspect tehnic am mai găsit un lucru interesant care spune că majoritatea verbelor personale din DEX pot fi depersonalizate însă verbul “a merita” reprezintă o excepţie de la această regulă. Excepţie care de sigur a fost hotărâtă de o mână de experţi, frigide şi impotenţi, care nu au avut altceva de făcut cu viaţa lor decât să impună nişte reguli care nu au în spate alt temei decât acela că aşa au vrut pulile lor moi şi pizdele lor uscate. Şi cum lumea e plină de creiere goale dornice să înveţe nişte reguli hotărâte de alţii fără a reflecta asupra lor şi nu de dragul de a le aplica ci mai degrabă pentru a le da cu tifla celor care îşi permit imprudenţa să facă o greşeală de gramatică în prezenţa lor. Ei bine eu mă piş pe ele de reguli şi pe ei de obsedaţi.

A nu se înţelege ca eu sunt partizan cu analfabeţii, agramaţii şi alte tipuri de persoane defecte din punct de vedere conversaţional. Dar, vreau să văd şi eu persoana aia care dacă cineva îi spune “se merită” în loc de “merită” sau îi scrie pe o foaie “vrei să fi” în loc de “vrei să fii” nu reuşeşte să înţeleagă, în vasta sa inteligenţă conturată de reguli fixiste ceea ce interlocutorul său a încercat să îi spună.

Idioţilor, constipaţilor, vânătorilor de “greşeli de gramatică clasice” devenite deja clişee, leşinaţilor după ocazii de furnizat explicaţii insuflate de profele de gramatică frigide din perioada voastră “postpubescentă”, mai relaxaţi-vă, luaţi un laxativ, faceţi nişte copulaţie, cine ştie...

Sper din tot sufletul ca acest text să fie plin de agramaticalităţi (Mulţumim Costi pentru neologism) care să le producă iritaţii în zonele intime cretin-sfertodocţilor, iar pentru ceilalţi care resimt o durere peniană când vine vorba de reguli gramaticale, dar ştiu totuşi să poarte o discuţie le închin acest desert fierbinte la propriu “Kinky Chocolate Espresso Vulcano” – murdar însă foarte plăcut – la fel ca sexul.

¹ p.m. - pizda măsii fiind versiunea mea pentru ş.a.m.d, pentru că m-am hotărât să încep o nouă gramatică - un fel de sectă a comunicării care sper că o să atragă numeroşi adepţi.

Zoofilie

Simt neapărat nevoia să mărturisesc ceva, să mă spovedesc acum înainte de Sfintele. Îmi plac vacile, găinile, porcii. Îmi plac şi oile dar numai la ocazii speciale şi să fie tinere, cât mai tinere, copile dacă se poate. Bine, acum dacă tot m-am apucat să dezvălui această parte întunecată a mea cred că trebuie să o fac până la capăt. Pe lângă faptul că sunt zoofil, zoopedofil (dacă există aşa ceva) mai sunt şi necrofil. Iubesc animalele moarte şi numai moarte. Pe cele vii nu le iubesc, dar nici nu le urasc. Îmi plac doar, le admir, le apreciez pentru ceea ce sunt - o parte din natură - şi în anumite cazuri o sursă de plăceri neamendabile de legi şi societate. Mă înclin în faţa naturii şi a animalelor pentru gustul lor bun. Acum că am lămurit ceea ce simt eu pentru animale vreau să mă leg puţin de acei oameni care sunt impropriu numiţi iubitori de animale. Nu înţeleg cum anume iubesc ei animalele dacă le privează de libertate. Ei se justifică spunând că "acele animale sunt oricum neajutorate şi nu ar avea nici o şansă să supravieţuiască în sălbăticie". Păi scuză-mă, dar şansa aia i-ai luat-o tu când te-ai decis să îl creşti într-o cutie de beton de câţiva metri pătraţi, să îi dai să mănânce crochete cu iz de pui sau pernuţe umplute cu moţ de balenă, să îi dai să se joace cu un plastic sau o textilă, să îl pui să se cace într-un colţ al casei sau să vină la tine să te roage să-l duci pe-afară. Ţie ţi-ar conveni mă animalule să te rogi de cineva să te ducă afară când te taie căcarea? Ţi-ar conveni să mănânci toată viaţa numai şrot de-ăla uscat cu aromă de cărnuri? Să-ţi dea pastile când te mănâncă în locul ăla al tău special sau mai rău să-ţi smulgă boaşele ca să te rezolve definitiv. Monstrule!

Acum, ca să termin într-o notă mai veselă această scurtă nesimţire a mea vreau să spun că îmi plac la nebunie afirmaţiile ca: "Oameii sunt răi!", "Animalele sunt mai bune!", "Uite! El mă iubeşte sincer şi nu vorbeşte. Tu în schimb...", "Ce mult îl iubesc!" - afirmaţii care sunt desigur specifice femeilor, căci dacă vin din partea unor bărbaţi putem fi siguri că ori sunt săriţi de pe fix, ori sunt nişte ipocriţi care vor să le intre în chiloţi femeilor via animale, ori le place untul. Păi, animalul e la fel de ipocrit ca şi goriloiul care vrea să te pătrundă, numai că interesele lui sunt îndreptate către mâncare şi adăpost. Cât despre iubirea ei faţă de animal care se manifestă mult mai uşor decât faţă de idiotul care se dă peste cap pentru a o căpăta... păi de ce să se mai dea peste cap? De ce să nu tacă dracului din gură şi să înceapă să latre, să mârâie să miaune, să stea în patru labe, să se lingă la cur, să-şi lase părul mare ca să se transforme într-o blană sau dacă are deja mult să-l spele cu balsam ca să devină pufos, să se lase hrănit, mângâiat, să se cace prin casă ocazional, să borască pe unde apucă. Sincer, eu unul, aş face toate chestiile astea cu cel mai mare drag dacă asta ar face-o pe cea de lângă mine să mă iubească. Amin şi aleluia... Paşte fericit şi ţineţi colebilu şi telefonu aproape în caz că mâncaţi ca sparţii.

La mulţi ani România! (partea a II-a)

 Mi-am văzut în continuare de drum, sperând că nu i-am stricat ziua acelui depozit de colesterol şi am ajuns într-un final în staţia de autobuz, care spre fericirea mea era dotată cu piscină proprie, în caz că simţeam nevoia să mă răcoresc în acea zi toridă de februarie.

Am făcut mai apoi ceea ce probabil face fiecare bucureştean, care vrea să se deplaseze, cu cel puţin un sfert din viaţa sa activă: am aşteptat...

În Bucureşti, regulile de deplasare a unui obiect în timp şi spaţiu, par să sfideze legile universale ale fizicii, motiv pentru care: “un obiect autopropulsat ce se deplasează pe o traiectorie rectilinie şi foarte rar uniformă, trebuie să staţioneze pentru o perioadă de timp mai mare sau egală (de preferat mai mare, cât mai mare, maximă...) cu perioada de timp necesară parcurgerii distanţei dintre două puncte”

În timp ce elaboram această teorie demnă de premiul Nobăl a sosit şi măgăoaia pe patru roţi, după cum spune ăl cu graiu’ neaoş, ce urma să mă ducă spre Mecca sistemului de transport în masă din România şi anume Gara de Nord. Dar până să ajung acolo am avut şansa să văd la un loc adunate toate categoriile sociale reprezentative din România mai puţin specia de Dorobanţi.

Troleul era pe jumătate plin cu ţigani, fapt ce îmi confirma teoria cum că noi devenim o minoritate în propria ţară. Poate că e doar o impresie de-a mea dar în timp ce ei au turme de puradei, româncele noastre emancipate abia dacă se mai screm să facă un copil. Eu n-am nimic cu ţiganii, Doamne fereşte, doar că mă enervează felul cum vorbesc în 2 limbi în acelaşi timp, volumul sonor pe care îl folosesc, cuvintele, mirosul... o vai, mirosul şi nu în ultimul rând sacii ăia de rafie supradimensionaţi pe care îi cară mereu după ei.

Pe lângă ţigani, troleul mai transporta şi muncitori obosiţi ce se întorceau de la bere, babe gata să îţi arunce priviri înţepătoare în caz că îndrăzneai să le furi locul bun (cel din faţă de pe partea dreaptă), moşi care se considerau insultaţi dacă le ofereai locul pe scaun şi nelipsitul aurolac care degaja mirosuri ce îi făceau pe ţiganii mai sus menţionaţi să pară flori de primăvară.

La una din staţii, companiei deja selecte i s-au alăturat două personaje care vorbeau o limbă de circulaţie internaţională, cea a alcoolicilor anonimi. Unul dintre ei avea o faţă pe care se citea “Ignorance is bliss” şi pe care se scurgeau secreţii din toate orificiile probabil datorită relaxării induse de licorile toxice anterior consumate. Celălalt, la o manevră bruscă a şoferului şi-a pierdut urma de echilibru pe care o mai avea şi s-a prăvălit peste sarsanalele pirandei. De aici până la un conflict interetnic nu a mai fost decât un pas. Imaginea nu o pot reproduce în cuvinte, dar pe mine unul m-a uns la suflet, motiv pentru care am stat până la capăt să o urmăresc. Restul, au coborât probabil de frică sau scârbă, eu nu.. am stat până la capăt pentru a acumula în mine suficientă scârbă, ca atunci când o să plec, să nu am în mine nici o urmă de îndoială sau regret.

Am ajuns în sfârşit la gară şi m-am îmbarcat în trenul despre care se zice că poate atinge viteza întunericului. Lângă mine, s-a aşezat un individ care reflecta perfect “visul românesc”: purta blugi din ăia vrac, de sunt mereu la ofertă în supermarketuri cu 10 lei pe kilogram sau ceva de genu’, dar asta nu îl împiedica să posede un telefon cu taci scrin pe care îl degeţea neîncetat precum o fecioară în călduri. Păi cam ăsta e românul autentic, dacă n-are el telefon de ultimu’ tip pe care să asculte manele fără căşti, chit că are chiloţii rupţi în cur nu a făcut nimic.

Aşa că la mulţi ani fă (Românie)! Tortul ăsta nu e pentru tine. Pentru tine o colivă şi o veşnica pomenire pe ritmuri de manele. Odihnească-te-ai în chinuri!

La mulţi ani România! (partea I)

Pentru mine, ziua de 26 februarie, a devenit Ziua Neoficială a României. Din clipa în care m-am trezit într-o garsonieră dintr-un colţ obscur al Bucureştiului, pe care soarta dimpreună cu liberul arbitru m-au determinat să-l frecventez de nenumarate ori în istoria recentă a vieţii mele, am fost martorul a numeroase evenimente autentic româneşti. Parcă îmi şi venea să muşc cu poftă dintr-un baton din ăla de cacao îmbălsămat cu esenţă de rom, pentru a trăi pe deplin sentimentul înălţător de a fi român.

Acum serios, alaltăieri chiar a fost una din zilele alea în care planetele parcă s-au aliniat pentru a-mi furniza un miniserial cu scene care pur şi simplu au facut să crească în mine inima de mânie (nu mândrie) pana la punctul în care sângele simţea nevoia să scape printr-una din venele ce-mi irigă inteligenţa, pentru a mă transforma în final într-o semilegumă. Dar, se pare că am supravieţuit şi de data asta pentru a spune povestea.

M-am trezit deci brusc, speriat de ţipetele produse de vecina de la catul superior, care mi-au ucis aproape instant erecţia matinală şi pe care le-am ascultat cu sfinţenie timp de aproape o oră până când colega mea de pat s-a deşteptat. Dintr-o poziţie orizontală, uşor comodă şi cu un simţ civic ieşit din comun, colega, mă ruga să mă duc la vecinul violent ca să îl rog la rândul meu să nu mai dea în femeie. Punând în ecuaţie instinctul de autoconservare, raţiunea şi riscul de a părea mai puţin bărbat în faţa colegei, m-am decis să fac fix nimic. Probabil o atitudine tipic românească aţi spune. Eu zic că nu. Cel puţin în teorie eu garantez că aş sări în ajutor unei persoane care are nevoie, dar de băgat inutil în viaţa unor animale nu o să mă bag în veci. Şi cum personajele mai sus menţionate fac parte din regnul cu pricină - ea pentru că stă, el pentru că dă - am considerat că nu merită să îmi complic eu existenţa pentru a îi sări în ajutor unei vite.

Mă rog, trecând peste scena pe care în ora de asteptare post-penis-desumflat mi-am imaginat-o în diverse feluri printre care preferata mea a fost cea în care el o bătea pe ea cu un ciocan de şniţele, o să continui cu următoarea scenă, care debutează fix dincolo de uşa garsonierei.

Şaizeci şi una de trepte mă despart de uşa garsonierei şi exteriorul blocului, pe care de multe ori prefer să le folosesc, în ciuda liftului şubred cu care e dotat blocul. De câte ori cobor aceste trepte providenţiale, dau peste câte un vecin care, cu o privire libidinoasă şi plină de invidie mă întreabă dacă sunt “vecinu’ de la trei”. “Da, băi bovină ofticată! Eu sunt ală care poate să facă o femeie să ţipe fără să o bată.”. Până şi colega mea a primit astfel de întrebări de la câteva babe în călduri care vroiau probabil să mă împrumute. Ieşind din bloc, încep să urmăresc ca în povestea lui Hansel şi Gretel, ruta presărată cu rahaţi de toate dimensiunile, culorile şi consistenţele până la staţia de autobuz. Pe la jumătatea drumului pavat cu fecale, fiind destul de concentrat înspre a le evita, uit ca un pieton inconştient ce sunt, să mă asigur în toate direcţiile înainte de a mai face un pas pe trotuarul care de fapt şi de drept aparţine tot maşinilor, şi tai calea unui şofer profesionist. Acest cazan cu untură, acest tuci de jumări, această ceafă cu scară rulantă era să mă facă şniţel pe trotuar doar pentru că poate. Eu îi doresc să i se cangreneze şi urma de genitale pe care o mai are, nimic mai mult.

Acum, pentru că este foarte târziu, şi pentru că în românia nu găseşti decât nuci de cocos cu ale căror zeamă poţi acri ciorba de potroace (veţi vedea de ce), am decis sa împart “romanul” ăsta în două părţi. Aceasta a fost prima parte, pentru care am ales o poză de pe net, care să fie în ton cu subiectul, urmând ca peste câteva zile, să revin cu partea a doua şi cu o poză dintr-un tort mai arătos ca cel de acum, pe care o să-l facă subsemnatul.

The Apple of My Pie

 "Mă intrigă faptul că iubirea ia naştere din interes. Cea mai clară dovadă pentru acest lucru e că atunci când interesul dispare şi iubirea dispare"

De Mine

A dat Sfântu'... - nu, nu, nu Valentin ci altul, nu ştiu, unul de la noi, să zicem Elefterie dacă o exista - să trec cu bine şi peste ziua de ieri, zi în care o scornitură de marketing occidentală a reuşit să pătrundă din ce în ce mai adânc în fibra deja macerată de manele şi bere la pet a românului modern, european, globalizat.

Acum nu pot să fiu ipocrit şi să nu recunosc că şi eu undeva în tinereţea mea ignorantă am folosit această "zi specială" (pauză de vomă) drept scuză pentru a îi oferi "alesei inimii mele" (pauză de vomă) nişte chestii imbecile care să reprezinte o "mărturie a iubirii nemărginite pe care i-o port eu acesteia" (pauză de... cred că anorexicele deja mor de ciudă).

În fine... între timp mi-a crescut şi mie un creier şi fumurile toxice ale dragostei s-au mai rarefiat aşa că acum nu pot decât să privesc detaşat şi să râd cu riscul de a mă îneca, de masa de imbecili din care am făcut şi eu cândva parte.

De ce să râd? Pentru că mă uit în jur şi văd oameni care nu înţeleg că a fi îndrăgostit reprezintă o stare de fericire egoistă. Cei care contestă afirmaţia nu sunt decât nişte idioţi care sigur, sigur nu au fost îndrăgostiţi niciodată. Pe de altă parte, dacă iubeşti, fericirea nu mai este îndreptată spre propria-ţi persoană ci spre persoana pe care o iubeşti de unde şi ideea că sentimentul este unul altruist.

Mda, m-am plictisit până şi pe mine cu filozofatul ăsta. Mă rog, ideea e că, boule, vaco, dacă eşti îndrăgostit/ă nu stai să-ţi toceşti copitele şi să-ţi topeşti slana prin "moluri" căutând cadoul perfect ci profiţi de sentiment, pentru că e foarte scurt şi pe parcursul eventualei relaţii sigur nu îl mai întâlneşti. A nu se înţelege că restul relaţiei va fi ceva urât, nu, în nici un caz. A iubi pe cineva, e un lucru extraordinar. Sigur, iubirea îţi mănâncă ficaţii până la punctul în care simţi nevoia unui transplant, dar dacă eşti capabil să treci peste asta, e posibil să ajungi la un nivel de fericire apropiat de cel egoist. Şi apoi, dacă iubeşti, sigur nu îţi trebuie o zi specială în care să îi vâri pe gât persoanei de lângă tine nişte clişee, nişte mizerii până la urmă, fabricate în China probabil şi vopsite cu ceva toxic de la care o să-i apară bube pe faţă idioatei sau idiotului care le acceptă.

În concluzie eu cred că nici cei îndrăgostiţi, nici cei care iubesc nu au nevoie de ziua asta de 14. NU! Ziua asta să o păstreze cei care îşi imaginează că dragostea deschide poarta către genitale şi cei care cred că iubirea se exprimă cu ajutorul inimilor împăiate şi a florilor inodore.

Dedic această plăcintă celor pentru care ziua de 14 nu este altceva decât o altă zi din an.

Trilogia căcatului...

Dacă spui despre un om că are scaun la cap, extrapolând nu spui de fapt că acel om se cacă pe gură?

Ei bine, eu pe oriunde calc dau numai de astfel de oameni. Parcă dintr-o dată e lumea plină de oameni cu scaun la cap. Parcă toată lumea simte nevoia să se cace pe gură.

"Băi, şi eu o fac, la naiba! E o nevoie pe care toţi o avem, dar pe când unii aleg să o ţină în ei şi în consecinţă să fie consideraţi drept constipaţi, alţii, şi aici mă refer la marea majoritate parcă au dat în diaree."

Duse sunt vremurile alea când doi oameni puteau sta faţă în faţă să-şi spună lucruri inteligente pe care le-au dobândit digerând informaţiile acumulate. Acum într-un dialog, emiţătorul nu emite altceve decât căcat, iar receptorul nu poate fi considerat decât un veceu.

Acum nu zic... e de vină şi media - fie "Blame it on the food again" - dar eu zic că tot boul care înghite fără să mestece e devină.

În ziua de azi omul s-a transformat într-un organism pentru care urechia a devenit gură şi gura cur. El îşi alimentează conştiinţa cu echivalentul fast-food-ului oferit de media: informaţii fabricate pe bandă rulantă plină de nimic şi de toate care nu fac decât să umfle creierul consumatorului până la netezire.

Şi, deci, poate această criză acută de diaree de care omenirea suferă şi care cred că deja este cronică, nu reprezintă altceva decât un mecanism de apărare al corpului, care încearcă să scape de tot căcatul care-i zace în cap.

Eu am mâncat foarte rar fast-food şi atunci când am făcut-o a fost doar pentru că am fost împins de nevoie. Şi cum azi am ajuns la concluzia că media nu e altceva decât un Mc'Donalds împuţit în care eu nu mai vreau să intru am zis că mai bine rod nişte celuloză imprimată că aia sigur nu-mi face rău. Cică ar produce stări gazoase.

De cacao... ştiu, la fel ca bilele de mai sus. Poftă bună!

Tovarăşii ştiu de ce...

 Ideologiile, înainte de a deveni ceva colectiv au fost mai întâi de toate opţiuni individuale. Atunci când omul s-a decis să le ia drept modele de societăți s-a lăsat cu război, dar rău de tot. Acum cică ar fi relativ pace la nivel mondial pentru că omul a adoptat aproape în unanimitate democraţia pe care eu nu aş numi-o ideologie ci mai degrabă un compromis - o căsătorie la nivel global. 

Cineva zicea că democraţia nu e un sistem perfect, nici măcar unul bun, dar e cu siguranţă unicul sistem pe care omul îl poate tolera. Mi-a plăcut formularea, dar nu pot trece peste faptul că venea din partea unei persoane aflate în partea luminată a democraţiei - parte unde într-adevăr nu mai există conflicte între statele cele mai puternice şi dezvoltate din toate punctele de vedere, unde cică se respectă cât de cât principiile fundamentale ale acestui concept şi mai ales unde sărăcia, subzistenţa şi umilirea nu defilează împreună cu acest principiu. De partea întunecată nu vreau să zic nimic, iar de noi nu pot să zic decât că avem lumină doar că stăm cu becu' stins ca să facem economie.

Problema e că deşi în plan colectiv "neşte inşi" au zis că democraţia e cea mai bună opţiune, la nivel de individ alegerile pe care le facem ne aparţin în totalitate. Toate bune şi frumoase, numai că ce dracu' avem de ales?

Omul, în grandoarea lui, nu a reusit să vină decât cu trei soluţii mari şi late din care la nivel modial două aproape că l-au exterminat şi a treia a transformat lumea într-un fel de căsătorie nefericită unde cel puternic se impune prin forţă iar cel prost se lasă dominat. 

Aceste trei soluţii sau metode de abordare a relaţiilor interumane sunt denumite în plan politic comunism, fascism şi democraţie. În plan social ele iau denumirea de prietenie, duşmanie şi căsătorie.

Prietenia, precum comunismul, este o "utopie". Şi acum simt că o să-mi sară în cap toată lumea spunând că nu e aşa, că nu ştiu despre ce vorbesc. Tocmai de aceea am zis ca de data asta cei care au o altă părere să şi-o expună venind desigur cu nişte argumente pertinente, după care o să postez şi eu părerea mea pe larg despre prietenie, duşmănie şi căsătorie. Pentru a face lucrurile mai interesante, cel mai bun comentariu va fi premiat cu un platou de clătite ca cel din poză.

Fursex

Exista de ceva vreme încoace curentul ăsta neooracolistoblogian unde tre să răzpunzi la nişte întrebări idioate dacă te atinge un alt blog - leapşa. După mine e mai degrama lepra. Dar fie, daca tot sunt Dulce de Leche azi am zis sa fac şi eu unul şi vreau sa precizez că am răspuns cu cea mai mare sinceritate. A mă scuza persoana ale cărei exemple le-am luat drept etalon pentru ceea ce se raspunde în mod normal la aşa ceva.

Dacă eram o lună, as fi fost septembrie - nici prea cald, nici prea frig.
Dacă eram o lună, aş fi fost "Lună Nouă" ca să se uite la mine cu poftă toate ne.. să le zicem ..prihănitele

Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost vineri , pentru că după mine vin două zile libere.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost sâmbătă, că atunci se fac pomeni.

Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost noaptea, că e linişte.

Dacă eram o parte a zilei, deja îmi bag piciorul... Auzi, dar dacă erai o attosecundă? Care ai fi fost?

Dacă eram un animal marin, aş fi fost un rechin, poate.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost delfin, că cică-s singurele mamifere care mai fac sex.

Dacă eram o virtute, aş fi fost rațiune.

Dacă eram o virtute. Nu pot cu asta... Dacă eram un sul de hârtie igienică, aş fi fost unu deăla de 30 de bani, gri şi aspru.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Nefertiti.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost mort.

 
Dacă eram o planetă, aş fi fost Venus, planeta iubirii.
Dacă eram o planetă, aş fi fost Mercur, planeta care conţine cuvântul cur.

Dacă eram un lichid, aş fi fost apa, că fără ea nu-i nimic.
Dacă eram un lichid, aş fi fost un lichid non-newtonian, pentru că se întăreşte când e agitat.

Dacă eram o piatră, aş fi fost Charoit, reduce frica.
Dacă eram p piatră, aş fi spart multe căpăţâni.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost o lebădă.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost o păsărică.

Dacă eram o plantă, aş fi fost crin, pentru că am o slăbiciune pentru crini.
Dacă eram o plantă, aş fi fost un castravete.

Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost un cer senin şi-o boare de vânt.
Dacă eram un tip "devreme", mi-ar fi fost ruşine.

Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost chitară, are forma unei femei, sau cel puţin aşa mi se pare.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost o tubă, pentru că e mare şi se bagă în gură.

Dacă eram o emoţie, as fi fost o emoţie puternică de orice natură.
Dacă eram o emoţie, aş fi făcut multe persoane să se cace pe ele.

Dacă eram un sunet, aş fi fost sunetul unei furtuni.
Dacă eram un sunet, aş fi spart multe timpane.

Dacă eram un element, aş fi fost aer.
Dacă eram un element, aş fi fost un element de la calorifer.

Dacă eram un cântec, aş fi fost unul ritmat şi care sună excelent.
Dacă eram un cântec, s-ar fi numit "Rahat" şi ar fi fost pe buzele tuturor.

Dacă eram un film, aş fi fost 10 Things I Hate About You.
Dacă eram un film, aş fi fost un film porno.

Dacă eram o carte, aş fi fost "Doi ani de vacanţă" - Jules Verde.
Dacă eram o carte, aş fi fost o carte de vizită.

Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost unul puternic, frumos şi neaparat bărbat.
Dacă eram un personaj de ficţiune aş fi fost.. nu mă pricep la filmele esef.

Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost cartofi prajiti.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost un cârnat polonez.

Dacă eram un oraş, aş fi fost Sibiu.
Dacă eram un oraş, aş fi fost... Caracal.

Dacă eram un gust, aş fi fost dulce-acrişor.
Dacă eram un gust, aş fi fost umami.

Dacă eram o aromă, aş fi fost vanilie.
Dacă eram o aromă, aş fi fost cu aromă de banane.

Dacă eram o culoare, aş fi fost roşu.
Dacă eram o culoare, aş fi fost incolor.

Dacă eram un material, aş fi fost bumbac.
Dacă eram un material, aş fi fost un material erotic.

Dacă eram un cuvânt, aş fi fost “j'adore”.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost "nenorocit"

 
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost un năsuc mic şi cârnuţ.
Dacă eram o parte a corpului aş fi fost degetul mijlociu.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost un zambet.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost o grimasă

Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost pauza mare :))[mate].
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost sexologie.

Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Sharon Spitz.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Grim.

Dacă eram o formă, aş fi fost un romb.
Dacă eram o formă, aş fi fost o formă de cozonac.

Dacă eram un număr, aş fi fost unul norocos.
Dacă eram un număr aş fi fost 29210839821328164987231812

Dacă eram o maşină, aş fi fost o Mazda, neagră.
Dacă eram o maşină, aş fi fost o maşină de tocat.

Dacă eram o haină, aş fi fost o rochie de seară roşie şi senzuală.
Dacă eram o haină aş fi fost un sutien.

Dacă mai era vreuna aveam nevoie de un metoclopramid.

Alea din poză sunt fursecuri cu dulce de leche. Cine vrea sa încerce, e mai interesant decât să răspundă la nişte întrebări crrrrretine.

Cu bilele la vedere...

Da ştiu... n-am mai scris de decenii. Ce contează? Am fost ocupat. iar acum sunt liber pentru că a început sesiunea. Deci...


Dimineaţa când mă scol, în tricou şi-n curu' gol, dau drumu' la televizor; să mai aud şi eu una alta. Şi într-una din dimineţile astea o aud pe una behăind pe post ceva. Ştirea în sine era neimportantă fiindcă făcea referire la moţiunea asta de se tot screm ăştia să o depună. O manea şi nimic mai mult pentru că de când mă ştiu de fiecare dată cuvântului moţiune i se alătură pe final de proces şi "nu a trecut". Oricum, ceea ce mi-a trezit mie interesul a fost pofta şi felul în care duduia asta a spus: "Parlamentarii s-au decis să voteze cu bilele la vedere!"

Poftim? Ce-ai spus? Adică eu stau în faţa televizorului la fel cum vor sta şi parlamentarii în ziua votului şi anume cu bilele la vedere şi ma uit la tine cum bălezi la gândul că aleşii îşi vor expune curajosi obiectele muncii în faţa poporului. Mi s-a părut pe departe cea mai tare stire a anului şi prezentată în cel mai elegant mod posibil.

Pe de altă parte, că tot veni vorba de bile, m-am gândit să mai scriu şi eu vreo câteva rânduri despre român. A se observa că deja vorbesc la persoana a III-a despre ei, pentru că din punctul meu de vedere pentru mine nu mai există "eu românul" sau "noi românii". NU! M-am hotărât definitiv şi irevocabil că eu nu mai fac parte din această adunătura care nici ea nu cred ca se mai vrea numită popor. Prefer să fiu o persoană fără naţionalitate, un nimeni din punctul de vedere legal al identităţii, orice numai român nu. Pentru că "a fi român" nu e o mândrie ci o ruşine. "A fi român" nu e un mijloc de identificare ci unul de catalogare. Nu în ultimul rând, "a fi român" înseamnă a fi la fel ca alte câteva milioane de cretini nespălaţi pentru ca ai avut neşansa să te naşti printre ei. Şi dacă cineva se simte jignit de această catalogare ordinară fie chiar este un cretin nespălat (deşi m-aş mira ca un astfel de personaj să ştie să citească), fie este suficient de tolerant în a i se atribui astfel de adjective doar de dragul de a se numi român.

În încheiere, ca să fac o legătură între bile şi român, vreau să spun că românul este plin de tupeu, dar total lipsit de curaj. Adică el are tupeu să ceară, dar n-are curaj să lupte pentru ceea ce vrea. Păi atunci du-te dracu' şi mori de foame pentru că... dacă ar fi să stai cu bilele la vedere nu s-ar vedea nimic!

Eu unul am bile... 3 la număr şi foarte mari. Poftă bună!

Paştele mătii!

"Ahhh! Trenul! Muza mea, sursa mea de inspiraţie eternă cu iz de mâncare stricată"

Aşteptam deci într-o gară undeva la jumătatea drumului dintre A şi B, în trenul de proşti (pentru că "P" vine de la proşti) să treacă celelalte trenuri pe lângă noi. Şi pentru că nu mai scrisesem de mult pe blog fiindcă eu nu sunt genul care îl foloseşte pe post de jurnal public în felul:

"Dragă Diaree, azi m-am simţit singur şi mă gândeam să fac un threesome cu Manuela şi Palmela şi am vrut să împart asta cu toată lumea"

... am zis că am totuşi datoria faţă de blogul meu şi mai ales faţă de ţâţele sale să scriu ceva. Trebuie însă să recunosc că dacă nu mă inspiră ceva, mai bine nu mă apuc. Însă în acea gară ea, adică inspiraţia a venit ca un dar de la Dumnezeu. Astfel:

Un biped cu haine sărăcăcioase ieşea din buda gării cu un ziar în mână. Lucru lăudabil de altfel îmi zic eu în mintea mea.

"Uite dom'le, omu' citeşte presa pe veceu în timp ce elimină masa copioasă de la paştele care tocmai a trecut. Şi mie-mi place să citesc pe budă. Ce Activia cu Bifidus? Lecturatul pe vas e cel mai dat dracului laxativ!"

Problema e că din acel unghi iniţial eu ratam un aspect esenţial care m-a determinat să scriu acest text. Ca să vezi, acestui biped îi mai crescuse un picior, mic ce e drept, dar oricum, omu' se transformase deja în trepied. Acest creştin probabil, care a ţinut cu sfinţenie cele şapte lungi săptămâni de post privându-se de cărnică, păhărel, iubire, gură slobodă şi alte lucruri pământeşti, a decis ca în cinstea învierii Domnului să îşi reumple toate golurile şi să îşi golească toate umpluturile. Imediat ce mi-am scos ideea iniţială din cap am început să fac legăturile şi să înţeleg cum stăteau lucrurile de fapt.

Gagiu' nu-şi golea umplutura care am crezut eu iniţial ci o alta. Ieşise deci brusc şi cu un mers împleticit din budă probabil de la băutura fină pe care o consumase înainte la localul local ţinând în mână un ziar cu ilustraţii sugestive.

Simt nevoia să mă opresc puţin la ziar pentru că este evident vorba de acel ziar preferat de marea majoritate a românilor, devoratori de cultură şi ştiinţă. Ba chiar în acest moment sunt inconjurat de 3 astfel de cititori avizi ai acestei "enciclopedii" care tratează subiecte de natură socială, politică, economică dar mai ales medicală cu nuanţe anatomice prezentând nenumărate ilustraţii de mamele, coccisuri, pubisuri, gluteus maximus-uri şi evident problemele medicale gen celulită acută, vergeturi, cute de slană şi multe alte afecţiuni caracteristice divelor.

Omul meu pare că se oprise la rubrica medicală, impresie pe care mi-a lasat-o datorită umflăturii din pantaloni şi a dârei de "viaţă" lăsată discret pe cracul drept de la pantaloni de către mâna la rându-i plină de "viaţă". Astfel, după şapte săptămâni de abstinenţă, probabil în lipsa unei soţii doritoare şi aflat în faţa unor tentaţii bidimensionale el s-a decis să se împreuneze (cum zice Gigi) cu propria lui mână. Mă rog, măcar a avut decenţa să-şi rezolve problema în intimitate, nu ca alţi protagonişti ai altor poveşti pe care le-am auzit, însă până şi acesta şi-a pierdut decenţa pe final îmbătat probabil de aburii extazului. Chhhh! Dă-i cu lămâie! Păi ce paştele măsii! S-a dus postu' hai să profităm cât putem că acu vine următorul.

Acu' dacă ar fi să zic şi două vorbe despre "Sfintele" care tocmai au trecut ce-aş putea să zic? Sunt din ce în ce mai urâte. Circ, ştevie, lumânări, înjurături şi crăpelniţă. Pentru mine nu mai înseamnă decât pască, cozonac şi vin roşu.

Cât despre "preacurvia cu mâna" cum îi zicea la ora de religie, parcă era în Seinfeld un episod şi mai era şi vorba aia că sunt două tipuri de oameni: cei care o fac şi cei care nu recunosc.

Jurnalul unui ratat

- Bună ziua! Mă numesc Banu, am 22 de ani şi sunt un ratat.
- Bună Banu! (cor)

Stăteam în sala de aşteptare a unei gări jegoase holbându-mă la o tipă ciudată care făcea sex oral cu un cornet de îngheţată şi mă imaginam într-o clinică de reabilitare. Reabilitare de ce? că eu nu eram dependent nici de droguri, nici de alcool, nici măcar de filme porno precum tipul ăla de-l interpreta pe Mulder în Dosarele X. Era începutul primăverii, dar gerul de afară nu părea deloc promiţător. Totuşi, tipa asta se decisese să-şi cumpere o îngheţată şi să sugă la ea ca şi cum mâine nu ar mai fi existat. N-a trecut mult până m-a observat, moment în care mi-am întors privirea ruşinat. Era deja prea târziu. Se ridicase din scaunul aflat de cealaltă parte a încăperii şi pornise către mine. Era într-adevăr o fiinţă ciudată pentru că fiecare pas pe care îl făcea îi dezvăluia câte puţin din frumuseţea care de la distanţă nu se observa, pe când de obicei se întâmpla exact invers. Era înaltă, îmbrăcată într-un palton negru din ale cărui buzunare lăsa să iasă 2 mânuşi verzi. Pe gâtul lung şi subtire avea înfăşurată o eşarfă roz, iar tenul palid îi era colorat de buzele cărnoase şi de ochii de un negru profund.

- Vrei şi tu?

Eu, surprins de seninătatea cu care mi-a adresat întrebarea şi de faptul că nu m-a plesnit pentru privirea de mai devreme îi răspund sfios:

- Ce, îngheţată? Nu mersi, îmi e prea frig.
- Nu prostuţule! Dacă vrei să-ţi fac şi ţie ce-i fac îngheţatei?

Rămăsesem mut de uimire şi pentru câteva momente chiar nu am mai scos nici un cuvânt, nu am schiţat nici un gest, însă în mintea mea se derulaseră deja o infinitate de idei.

- Băi, poate e curvă şi de aici işi alege ea clienţii; dă-o dracu, zi-i să plece!
- Ce dracu e asta?! Cui i se mai întâmplă aşa ceva?
- Mai bine îi zic că da. Sunt curios ce se întâmplă. Evident că nu vreau, dar doar aşa de dragul amuzamentului.
- Dacă e totuşi curvă? O fi şi vreo ceafă-lată prin jur. Dacă mă ia ăla în primire când vede că îmi bat joc de marfa lui.
- Mai bine ii zic că nu. Să mă lase în pace şi gata.

- Aa... nu, scuze dacă crezi că mă uitam la tine în sensul ăla. Mă uitam pentru că mi s-a părut ciudat ca cineva să mănânce îngheţată pe frigul ăsta. Deşi trebuie să recunosc că stilul tău de a consuma îngheţata este puţin cam... mă rog, poate exagerez eu. Scuze încă o dată.
- Hai să fim serioşi! Ştim foarte bine amândoi ce vrei.
- Dar chiar nu vreau! Am strigat la ea, moment în care mi-am arătat şi inelul de la mână.

Înfuriată şi-a aruncat îngheţata la coş, mi-a trântit geanta în poală şi s-a aşezat lângă mine. Lumea din jur se uita la noi cu o tensiune expectativă în creştere.

- Măcar fii sincer şi recunoaşte!
- Ce să recunosc? Eu nu înţeleg ce vrei de la mine. Mi-am cerut scuze, ce vrei? Să-mi desfac şliţul?
- Da! Exact asta vreau.

Mi-am apucat bagajul, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă.

- Vrei să ştii de ce am venit la tine?

Întrebarea ei m-a făcut să mă opresc pentru o clipă.

- Ai fost singurul din toată sala care şi-a întors privirea când s-a văzut descoperit.
- Şi ce a fost greşit în asta? O întreb eu.
- Nimic, tocmai dragul meu, nu a fost nimic greşit. De-aia te-am ales.

Mi-am dat ochii peste cap şi am pus mâna pe mânerul de la uşă.

- M-ai ales să ce? Tu nu înţelegi că nu vreau nimic de la tine?

În sală oamenii începuseră să murmure:
- Prostu' dracu! În locul lui o lăsam să mi-o sugă.
- Ce să-ţi sugă ţie bă? Poate să se scobească cu ea între dinţi. Hăhă!

- Ba eu cred că vrei, numai că nu vrei să recunoşti.
- Nu vreau! Îţi garantez că nu vreau. Da, recunosc, m-am gândit la sex oral, dar dacă mă gândesc la ceva când văd ceva nu înseamnă că şi vreau acel ceva. Eu mă gândesc şi la consecinţe înainte să fac primul lucru pe care în gândesc.
- Da, păi tocmai. Te gândeşti la consecinţele pe care le are asupra altora şi ignori ce consecinţe are pentru tine. Ştii ce eşti? Eşti un ratat!

Am ieşit din sală cu capul plecat fără să mai zic nimic. Doar în gând mi-am mai zis: "Probabil..."

M-am dus pe peron dar trenul nu sosise încă. Vântul bătea cu putere şi frigul care îmi pătrunsese adânc în oase nu mă mai lăsa să mă gândesc la nimic. Era chinuitor pentru corp, dar nu-mi păsa atâta timp cât uitam de tot şi de toate.

A se continua...

Apropo de chestii ratate. Puiul ăsta cu sos de portocale şi tarhon nu mi se pare cine ştie ce. Combinaţie proastă de ingrediente. Atât!

Ciorbă de opturi

Şi cum rămâne totuşi cu viaţa asta? Asta de o trăim noi "acilişa". Are ea vreo valoare? Sau pot si eu să aleg calea uşoară, să crăp de credinţă, să mor în numele ei şi să ma facă şi pe mine Sfântu' Banu în calendar ca peste vreo câteva sute de ani să le dau motiv creştinilor să se îndoape cu ciorbă de cocă sau să gâlgâie vin până le crapă ficatu' în ei. Din legenda asta superbă eu înţeleg că un adevărat creştin pune mai presus credinţa decât viaţa. Păi şi atunci, viaţa asta ce rost mai are? E un joc în care trebuie să pierză ca să câştigi? Oamenii ăştia nu au fost luaţi drept sinucigaşi, ci martiri. Deci dacă renunţi la viaţă din credinţă eşti sfânt, dacă renunţi la ea din oricare alt motiv eşti păcătos. Viaţa nu e întotdeauna uşoară şi treaba asta cu sacrificatul în numele credinţei îmi sună a trişat.

Oamenii nu mai dau doi bani pe viaţă. Credincioşii şi-o irosesc în speranţa că... Ateii şi-o irosesc pentru a demonstra că... nu. Oamenii proşti nici măcar nu se chinuie să înţeleagă şi rămân la stadiul de animale. Oamenii deştepţi se chinuie prea mult să o înţeleagă şi uită să mai trăiască. Nimeni, dar absolut nimeni nu o mai ia ca atare; nimeni nu o mai consideră pur şi simplu un dar şi nimeni nu se mai bucură de ea.

Ciorba aia de opturi nu prea îmi place, dar după ăştia moldoveneşti sunt înnebunit; şi nici de la vin nu ma dau înapoi. Dar eu nu le consum în cinstea tragicei legende ci din respect pentru viaţă şi lucrurile plăcute pe care ni le pune la dispoziţie.

Să nu minţi...

Săptămâna trecută în timp ce mă quasideplasam pe căile ferate (lucru pe care l-am făcut aproape zilnic în ultimele 6 luni) am avut plăcerea de a sta lângă o doamnă, care probabil prin simplul ei fel de a fi m-a pus pe gânduri. Mi-am ales un loc într-un vagon aproape gol şi m-am instalat confortabil în scaunul demn de un rege. M-am dezbrăcat, mi-am pus ghiozdanul între picioare şi mi-am scos jucăria. Între timp în vagonul care rămăsese în continuare aproape gol a intrat o doamnă pe la vreo 40, cu bagaje după ea ca pentru un concediu de 2 luni la Băi, care, atrasă probabil de mărimea jucăriei mele, a venit ţintă la mine şi fără pic de şovăială m-a întrebat: "Liber, da?". Surprins cu jucăria în mână i-am răspuns sec "Da!". După ce a baricadat locul de bagaje făcând un zid între ea şi scaundul din faţă am oftat scurt şi mi-am ridicat privirea la suportul de bagaje cu gândul de a-mi pune ghiozdanul acolo. Am ezitat pentru o clipă gândindu-mă că dacă mă ridic o să-mi atârne anumite părţi din jucărie pe jos, moment în care doamna foarte "perspicacă" îmi spune: "Hai că e loc destul, pune-l!". În fine, îmi pun jucăria de o parte, mă ridic şi îl pun. Apoi mă aşez la loc şi iau din nou jucăria în mână şi încep să mă uit la ea. După vreo 10 minute, doamna, care nu şi-a luat ochii de la ea în tot acest timp mă întreabă: "Dar ce are?". Eu surprins şi deja puţin enervat îi răspund că nu ştiu. Nesatisfacută de răspunsul meu mi-a recomandat să ne uităm în continuare la ea să vedem ce se întâmplă. Adevărul e că era interesant ce se întâmpla şi în loc să mă enervez şi să o bag la loc, m-am uitat în continuare la ea şi am început să mă gândesc. Şi de-abia acum am să încep...

Mai întâi prin a preciza că jucăria nu era decât un netbook pe care îl târăsc după mine. De obicei nu am nici o problemă ca cineva să stea lângă mine în tren, dar în ziua aia nu aveam chef să împart nimic cu nimeni, nici măcar aerul din jur. Cucoana asta s-a decis să se aşeze lângă mine într-un vagon aproape gol. De ce?... nu ştiu. M-am gândit să exclud faptul că mă găseşte atractiv şi nu am rămas decât cu explicaţia că vrea şi ea un loc gratis la cinema. Mă rog... ce puteam să îi zic? Să se ducă în altă parte, că e vagonul gol şi nu am chef de companie. DA! Asta trebuia să îi zic, dar nu i-am zis. Apoi s-a aşezat, ea cu tot cu bagajele ei, moment în care m-am hotărât şi eu să-mi pun bagajul sus pe suport, evident, nu înainte de a cerceta dacă e loc. Am făcut greşeala să oftez, gest pe care cucoana l-a interpretat ca pe un reproş pentru faptul că a capitonat locul cu bagaje. ce puteam să-i zic? Să-şi vadă de treabă şi să nu-mi mai spună mie ce să fac? DA! Asta trebuia să îi zic, dar nu i-am zis. După ce am scăpat de bagaj mi-am luat netbook-ul în braţe şi am pornit un episod din "House MD". Vecina de scaun deja era în extaz numai că eu mi-am pus căştile în urechi. Nu trec 5 secunde şi deja o văd că gesticulează lângă mine. Îmi scot dopul din ureche şi o rog politicos să repetă că nu am auzit: "Poţi să îl laşi cu sunet că nu deranjează pe nimeni". Deja începuse să mă deranjeze, dar mi-am păstrat calmul şi am inventat ceva acolo cum că nu se aude bine decât în căşti. Ce puteam să-i spun? Că îmi pun căştile pentru că mi-am dat seama că are chef de vorbă şi eu nu. DA! Asta trebuia să-i zic, dar nu i-am zis. Mi-am reluat vizionarea, dar mi se ştersese orice urmă de interes. Pe scanul de lângă, Doamna Stres care probabil că învăţase deja să citească pe buze se uita absorbită la serial ca şi cum ar fi fost "Tânăr şi Neliniştit". Nu trec prea multe minute şi mă văd din nou forţat să-mi scot doapele din urechi pentru a auzi ce vrea cucoana: "Şi ce avea?". N-am fost în stare să-i răspund decât: "Nu ştiu, încă îl caută". Şi atunci mi-a picat fisa.

Tipu' pe care îl diagnostica House suferea de nu ştiu ce rahat care îl făcea să i-o ia gura pe dinainte. Cât de tare! Adică el, ce gândea şi spunea, fără să mai stea să proceseze dacă e bine sau nu. În sinceritatea lui nemărginită le-a spus nevestei şi fetei lui că le crede nişte proaste lucru care nu le-a bucurat. Păi de ce? Parcă femeile apreciau sinceritatea la un bărbat...

Şi stând eu acolo în intiminatea bagajelor cu o nesuferită lângă mine, mi-am dat seama cam cât de mult putem să minţim noi oamenii. Mi-a fost ruşine de mine; de mine care totuşi nu mă feresc atât de mult să spun ce gândesc în formă brută. Mi-am dat seama că şi eu prelucrez mare parte din lucrurile pe care le spun fie pentru că nu vreau să deranjez persoana căreia mă adresez, fie pentru că nu vreau să ştie ce gândesc cu adevărat, fie pentru că acea persoană vrea să audă ce crede ea că gândesc. Păi dacă nu ofer gândul în stare pură, înseamnă că mint. Înseamnă că nu sunt sincer. Înseamnă că nimeni nu e sincer aproape niciodată. Păi normal că nu suntem sinceri, pentru că nimănui nu îi place sinceritatea în forma ei pură (În forma ei pură? Păi dar poate să fie şi alftel?). Să fim serioşi! Suntem sinceri foarte rar - şi atunci când se întâmplă nu e deloc plăcut. În rest ne delectăm cu o pseudosinceritate şi ne bătem cu pumnul în piept spundând: "Eu apreciez sinceritatea!". O apreciezi pe dracu! Dacă aş fi sincer cu tine cred ca mi-ai da cu o piatră în cap.

Ca încheiere, mi-am pus în gând să îmi aleg o zi în care să fiu sincer în adevăratul sens al cuvântului. Sper să nu fiu omorât, dar în cazul în care o să fiu, dacă o sa-mi facă cineva pomeni vreau ca în loc de colivă să facă prăjitura asta.

De căcat...

Acum ceva zile, pe holurile facultăţii am avut un schimb de replici cu o stimabilă doamnă profesoară căreia încercam să-i explic (în urma unor grosolane reproşuri cum că dacă noi copiem la materia dânsei suntem nişte oameni de nimic) că în această ţară a te comporta corect şi moral dă dovadă de inconştienţă şi lipsă de adaptabilitate. Capacitatea de a te adapta la condiţiile mediului reprezintă definiţia brută a inteligenţei. Şi inteligenţa nu are nimic de a face cu moralitatea. Doamna profesoara ne cerea deci să fim morali în mijlocul unui examen, adică să ne lăsăm la o parte inteligenţa şi să ne folosim în cel mai bun caz memoria pe termen scurt - acea capacitate de a ne înfunda forţat de informaţii pe care oricum le uitam imediat după ce le folosim, pentru a-i da dânsei satisfacţia că a făcut o treabă bună şi că ne-a lăsat cu ceva. Sigurul lucru cu care ne-a lăsat, este antipatia pentru acestă materie şi nimic mai mult. Erau evident în jurul meu şi acele persoane care trebuie să mănânce căcat spunând: "Dar vai! Nu! Eu chiar am rămas cu ceva de la cursul ăsta!". Îţi zic eu cu ce ai rămas, ai rămas cu rahat în colţul gurii încercând să lingi vreun punct-două de la doamna profesoară. Din vorbă în vorbă am ajuns inevitabil şi la întrebarea "Dar tu ce vrei să faci în viaţă şi cum?". I-am răspuns evident, că vreau să plec din ţara asta şi că atât timp cât mai stau aici o să fac tot ce pot pentru a-mi servi propriul interes prin orice metodă consider eu necesară, chit că acea metodă e considerată imorală de către ceilalţi. Spre final m-a întrebat de ce vreau să plec din ţară. Am încercat să-i răspund într-un mod politicos şi am făcut-o, dar aş fi vrut să zbier: "Pentru că e o ţară de căcat!" şi chiar e... la propriu. Şi de-abia aici începe subiectul din seara asta.

Pentru că tot au fost sau încă mai sunt jocurile alea olimpice, mă gândeam azi, mergând pe jos câţiva kilometri că şi noi avem jocuri olimpice autohtone. Avem slalom printre rahaţi, patinaj artistic pe gheaţa de pe trotuar, înot sincron în staţiile de autobuz, lupte greco-romales pe locurile din tren, etc.

România chiar e o ţară de căcat şi cine îmi spune că exagerez mănâncă la rândul lor căcat. Astăzi de când am ieşit dintr-un bloc din Bucureşti şi până am ajuns acasă într-un bloc în Ploieşti am numărat, DA! am numărat 73 de căcaţi. De câine probabil, poate şi de om, nu m-ar mira... Nici nu mai are rost să vorbesc despre acei indivizi, pentru că ei nu sunt oameni, sunt la rândul lor nişte căcaţi.

România este o ţară de nespălaţi şi cine îmi spune că exagerez este probabil la rândul său un nespălat. Da! Tot astăzi în drumul meu dinspre A spre B am folosit diverse mijloace de transport în comun şi în fiecare dintre ele am avut parte de mirosuri care îţi fac ficatul verde. Eu nu înţeleg cum poate un individ care se declară om, oricât de sărac şi needucat o fi el, să se suporte pe sine în halul ăla.

România e o ţară plină de căcaţi (atenţie nu am zis numai, ci plină), oameni de nimic care prin simpla lor existenţă mă fac să mă îndoiesc de superioritatea noastră ca rasă, care mă fac să urăsc, să fiu scârbit, care mă împiedică să fiu fericit.

Păi şi atunci, dacă România e aşa, PENTRU CĂ E AŞA!, de ce dracului să nu plec de aici?

Deci eu nu vreau să plec de aici, pentru că vreau să scap de sărăcie, pentru că vreau să fac bani mulţi în afară. Eu plec de aici pentru că vreau să scap de căcat, de jeg şi de jeguri. Atât!

Dacă tot am vorbit atât de rahat, Na d-aici! Cornuleţe cu Rahat! Evident că altfel de rahat (Cine dracu i-o fi zis ăstuia rahat?). Dizgraţios. Mie oricum nu îmi plac şi nu le-am făcut pentru mine. Mie îmi plac cu gem de vişine şi nucă. Altă poveste.

You Lucky Pig!

 Am tot stat să mă gândesc cu ce aş putea să asociez chestia asta pe care am facut-o şi singurele două lucruri care îmi vin în minte atunci când spun porc sunt gripa porcină şi orgasmul. Cum gripa porcină mă lasă rece şi asta nu pentru că aş fi contractat-o şi murit ci pentru că este pur şi simplu neimpresionantă, am să vorbesc despre orgasm. Ce treabă are porcul cu orgasmul? Păi circulă de ceva vreme încoace o teorie idioată cum că porcul are orgasm de 30 de minute, fapt ce a dat naştere replicii şi mai idioate „O s-o iau ca pe un compliment” dată femeii de fiecare data când aceasta îl face porc pe bărbat.

Treaba e că oamenii de ştiinţă au făcut studii privitoare la orgasmul suin mai mult pe femele decât pe masculi. Se pare că femelele sunt cele care au orgasmul de 30 de minute şi pentru ele ar fi chiar folositor. Cică femelele care au orgasm sunt mai viabile din punct de vedere reproductiv, fapt pentru care fermierii fac tot ce se poate pentru a le provoca acestora orgasm după orgasm dacă masculii nu sunt nişte performeri în cocină. Ba chiar există nişte vibratoare special concepute pe care ei le folosesc pentru a le oferi scroafelor plăceri porceşti. Mă întreb ce alte metode folosesc aceştia dacă nu au bani de vibratoare.

Acum să trecem la oameni, mai exact la femei, pentru că la bărbaţi lucrurile sunt mai simple.  Dacă pentru femelele suine orgasmul pare a fi folositor, pentru femelele noastre, oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să găsească un răspuns la întrebarea: „La ce le foloseşte femeilor orgasmul?” Din punct de vedere reproductiv se pare că la nimic. Bine, asta şi poate pentru că femeile nu reuşesc să aibă un orgasm de 30 de minute, ba chiar multe dintre ele nu reuşesc să aibă deloc. Ele dau vina pe multe lucruri, de la stres, probleme fizice sau emoţionale până la cel mai accesibil dintre ele – bărbatul.

Revistele colorate pentru femei le învaţă pe acestea că: „Fatăăăă! Creierul din cap e cel mai mare organî secsual fatăăăă! Deci uite cum faci: fii romantică cu iubitul tău, alintă-l, vorbeşte pervers, gândeşte-te că faci sex cu Brad Groapă şi o să ai cel mai  megacool orgazzzzm din univers, fă atăh!”. În primul rând, nu creierul este responsabil pentru orgasm ci anumiţi nervi localizaţi la nivelul coloanei vertebrale, fapt pentru care tot mult stimaţii de către mine oameni de ştiinţă au demonstrat că şi oamenii morţi (din punct de vedere medical, atunci când un om este mort, acesta nu mai are activitate cerebrală) pot avea orgasm dacă le sunt stimulaţi electric aceşti nervi. Bine, eu încă încerc să înţeleg ce fel de oamenii s-au gândit să le provoace morţilor orgasme, mă întreb dacă e post şi răposatul a fost un om credincios până la sânge o să-l mute cineva din rai în iad pentru treaba asta. În al doilea rând, după mine creierul nu este cel mai mare organ sexual ci cel mai mare duşman sexual; cel puţin partea aia a creierului pe care o folosim noi voluntar şi pe care ne îndrumă toate expertele astea frigide să o folosim. Eu cred că singurele elemente necesare unui act sexual de calitate sunt simţurile şi subconştientul. Nu raţiunea, imaginaţia şi în nici un caz comunicarea în timpul sexului. Astea nu pot decât să dăuneze.

Partea aia cu „bărbatul este vinovat” e discutabilă. Se prea poate ca de multe ori bărbatul să fie vinovat din lipsă de interes, experienţă sau egoism, dar un om înţelept a spus odată că fiecare individ este responsabil de propria lui plăcere. Adică raportat la gândirea mea culinaro-sexualo-asociativă e ca şi cum ai da vina pe o mâncare excepţională dacă ea nu reuşeşte să te satisfacă pe tine. De vină eşti tu suină defectă, nu mâncarea!

Unele persoane sunt dispuse să facă orice pentru a avea orgasm, eu nu sunt dispus să fac nimic altceva în afară de sex. Cred că e cea mai eficientă metodă de a aborda problema.

Pe Aripile Vânturilor

Cine dracu' face revizie planificată în mijlocul iernii? Distrigăozarii desigur! Ce dacă omul o arde la centrală pentru că în calorifere bagă ăştia antigel. Ce dacă omul vrea să mănânce o mâncare caldă pentru că iarna nu-i ca vara şi plasticul nu e legumă. Dar în fine... m-au lăsat nenorociţii fără gaz, fără obiectul muncii, de vreo săptămână şi probabil pentru încă o săptămână. Aşa că de data asta voi folosi o poză din arhivă şi nu voi face decât să scriu... Să scriu despre gaze, pentru că asta face omul, când îi lipseşte ceva.. vorbeşte despre acel lucru. Şi cum gazele pe care le folosesc eu la gătit sunt foarte plictisitoare (metan, mercaptan, bla bla..) am să vorbesc despre băşină, gazul tabu al societăţii.

Eu unul nu înţeleg de ce este un subiect atât de tabu. E ceva firesc, suntem organisme şi atât timp cât trăim şi mâncăm o să ne şi băşim. Chiar şi oamenii morţi o fac pentru o scurtă perioadă de la deces; mă întreb dacă ei se mai simt ruşinaţi de asta. Se zice că un om normal dă cam vreo 14 pe zi având un volum total de 500ml adică cam cât o sticlă mică de Cola.

Există o discriminare sexuală la nivel de societate atunci când vine vorba de băşini. Se zice că bărbatul o face mai dese decât femeia. Total greşit. E doar o falsă impresie creată de faptul că bărbatul, mai practic din fire, nu se sfieşte să o facă chiar şi în public la o adică, pe când femeia preferă să ţină în ea, până la momentul oportun când îşi poate da frâu liber flatulaţiilor, de altfel strategie adoptată şi în alte situaţii de către aceasta. Ceea ce e diferit din punct de vedere ştiinţific între cele două sexe constă în faptul că femeile produc flatulaţii mai potente ca miros pe când bărbaţii se pot lăuda cu volumul. Totuşi făcând raportul volum - miros se constată că femeia şi bărbatul se află la egalitate.

Sunt sigur că toată lumea ştie deja cam care sunt alimentele care generează cantităţi aberante de gaz/zi gen fasole care datorită oligozaharurilor dă bătaie de cap bacteriilor din intestin. De asemenea sunt convins că sunteti familiarizaţi cu alimentele care produc mirosuri care vă fac să vă întrebaţi dacă aţi murit pe dinăuntru.

Dar, pe lângă alimente, mai sunt câteva acţiuni care contribuie la formarea gazelor precum:

* Fumatul - propun ca de acum încolo pe pachetele de ţigări să se menţioneze şi acest aspect: "Fumatul provoacă flatulaţii excesive!"

* Mestecatul de gumă - am impresia că asta nu ajută deloc; pe lângă faptul că e laxativă te mai face să te şi beşi. Asta da dovadă de "Cârpeşti aici şi se rupe dincolo" pe sistemul: "Nu-mi mai pute gura da' pute-n jurul meu"

* Vorbitul - asta le afectează mai mult pe femei cred

* Suptul - presupun că oamenii de ştiinţă se refereau la acadele aici, dar din nou, vreau să cred că acest aspect le afectează mai mult pe femei.

Pentru oamenii care se încăpăţânează să le ţină în ei este bine de ştiut că acest lucru poate provoca dureri puternice de stomac sau hemoroizi aşa că cine pune ruşinea mai presus de sănătate s-ar putea alege cu aşa ceva.

Băşina nu iartă pe nimeni. Oricât de mult ar vrea o persoană să se abţină la un moment dat corpul preia controlul. De cele mai multe ori se întâmplă în somn. Frumoasă metodă de a te gaza pe tine şi eventual persoana dragă de lângă tine.

Privitor la partea artistică a băşinii, există oameni "creativi" care fumează, cântă, pictează sau fluieră cu ajutorul băşinilor.

Frigul te poate da de gol. Strada... un spaţiu deschis şi foarte gălăgios, locul ideal pentru a camufla o băşină, doar că aveţi grijă să nu fie frig pentru că riscaţi să vă daţi de gol datorită "coloanei de fum" care vă iese din fund.

Femeia este blestemată! Ea are un motiv în plus să se îngrijoreze atunci când vine vorba de flatulaţii. Cel puţin de partea acustică a acestora. Motivul lor? Păi simplul fapt că sunt femei. Pseudoflatulaţiile pe care aceastea le produc se datorează aerului acumulat în vagin în timpul actului sexual.

Am să închei cu aspectul ecologic al băşinilor pentru că oamenii de ştiinţă în nemărginita lor înţelepciune s-au gândit să scoată vaca şi emanaţiile ei drept ţap ispăşitor pentru încălzirea globală. Ar fi totuşi bine de ştiut că termitele sunt cele care produc prin digestia lor mai mult metan decât toate ramurile industriale la un loc.

Pentru unii băşina e un motiv de râs, pentru alţii o insultă, pentru mine ceva firesc. Eu unul până nu-mi dă drumul ăştia la gaze nu mai postez nimic. Gata, sunt în grevă!

Six Feet Under

Îmi place din ce în ce mai mult viaţa. Simt că trăiesc într-un basm: "Ales în ţara minunilor". Minunaţii noştrii (de fapt ai lor, ai celor care i-au votat) proaspăt aleşi fac o greşeală de proporţii prin introducerea taxei pe alimentele nesănătoase. Ei nu lovesc în mine acum ci în propriul electorat de şaormari, parizari, devoratori de nuga şi suc la plic. Ăia de râgâie a stricat lângă tine şi nu ştii ce pute mai rău la ei, gura, curu sau transpiraţia dintre cutele de grăsime îmbălsămate cu "Christian Dihor" luat din Obor. Păi cum?

Taxa asta, e clar, se va introduce chiar de mărţişor. Ei zic că vor taxa alimentele nesănătoase care conţin E-uri, pentru a preveni consumul de produse care dăunează într-un fel sau altul sănătăţii, pentru a strânge nişte bani care vor fi folosiţi la finanţarea unor proiecte în sănătate. De fapt, ce fac ei? Vor taxa toate alimentele, pentru ca toate au E-uri, toate sunt nesănătoase, cel puţin toate chestiile astea de le găsim noi în magazine şi vor strânge nişte bani pentru ei nu pentru sănătate. De ce fac asta? Pentru a împiedica omul să mai consume alimente nesănătoase? Nici vorbă. Ei vor doar o sursă sigură de bani. Pentur că a mânca, fie chiar şi porcării, e o nevoie de bază, la care omul nu renunţă, pentru că dacă renunţă moare. Deci băieţii şi-au mai asigurat o sursă de venit. Problema e că deşi românul prin constituţie e făcut să înghită multe, în momentul în care nu o să mai aibă ce înghiţii, ee.. abia atunci o să se deştepte. Deci eu îmi doresc şi chiar mă rog la bunul Dumnezeu să
se afle alegătorii ăştia în imposibilitatea de a-şi mai umfla maţul. Să vezi atunci tată mişcări de stradă. Să vezi atunci graşi furioşi cu untură între buci rostogolindu-se pe stradă şi strigând din toţi bojogii că le e foame. Bine mai există şi scenariul acela utopic în care o să se facă contrabandă cu şaorma, în care se vor da calupuri de parizer pe sub mână, în care vor fi arestaţi şi umiliţi în public traficanţii de ciocolăţi, etc.

Pe mine, nu mă afectează treaba asta. Eu şi aşa nu mănânc atât de mult încât să mă facă furios faptul ca nu îmi mai pot permite anumite lucruri. Mă adaptez. Pentru cine nu se poate adapta, îl invit să se sinucidă cu prăjitura asta pe care m-am gandit s-o numesc "Six feet under" pentru că are 6 straturi şi te omoară de la câtă ciocolată, ness şi alcool are în ea.

Acum mă scuzaţi. Mă duc la FISC să îmi plătesc taxele pentru că, nu-i aşa, sunt producător de alimente nesănătoase, chiar mortale! "Choke on this assholes!"

Simple is better

 

Pus în faţa unui fapt simplu omul tinde întotdeauna să facă unul din două lucruri. Fie îl complică asociindu-l cu alte lucruri simple. Fie îl minimalizează, îi neagă importanţa şi caută un înlocuitor complex în ireal, imaginar ori paranormal.

Şi pentru că deja a devenit evident că îmi place sa asociez mâncarea cu orice aspect legat de viaţă am luat drept reper o salată. Salata în sine reprezintă complexul. Salata verde, uleiul, oţetul, sarea şi piperul sunt lucrurile simple care îl alcătuiesc. Imaginaţi-vă salata ca fiind o relaţie pentru ca nu pot să neg că o relaţie este un lucru complex. Ingredientul principal din salata asta îl reprezintă salata verde. Condiţia esenţială într-o relaţie este iubirea. Apoi, evident, pentru a complica lucrurile bucătarul mai asociază câteva lucruri cu salata verde pentru a o face cu adevărat o salată. În primul rând adaugă sare pentru a evidenţia gustul salatei, apoi adaugă piper pentru aromă, oţet pentru aciditate şi ulei pentru a le ţine pe toate împreună. Omul... omul face exact acelaşi lucru cu o relaţie; pe lângă iubire mai vrea şi altceva. În salata asta a iubirii, ajutorul e sarea, piperul pasiunea, oţetul sinceritatea şi uleiul încrederea. Şi totul ar trebui să se oprească aici pentru a savura cu adevărat o salată sau pentru a trăii cu adevărat o relaţie. Dar nuuu! NU! Omul e lacom şi complexat de simplitate.

El nu vrea doar salată într-o salată. El pretinde că dacă tot mănâncă salată verde trebuie să aibă parte şi de roşii, de ceapă, de brânză rasă pe deasupra. Toate ingredientele astea fac din salata verde, cândva ingredientul de bază, ceva nesemnificativ şi din salată în sine ceva foarte greu de digerat. Fix la fel face si cu o relaţie; vrea acte, contracte, asigurari, juraminte, inele, exclusivitate, umilinţă, prefăcătorie, minciună etc. Toate astea transformă iubirea în ceva aproape inexistent şi relaţia în ceva greu de dus.

Şi când nu are parte de tot ce vrea într-o salată dă vina fix pe salata verde şi în concret şi în abstract.

Citate din "Fantome şi idioţi":

"De ce nu poţi să crezi că te iubesc pur şi simplu fără să ceri argumente pentru asta?"
"De ce trebuie să fiu bun, sincer sau atent pentru a-ţi demonstra că te iubesc?"
"De ce să nu pot să fiu bun, sincer şi atent pentru că te iubesc?"
"De ce tre' să te plac ca să te iubesc? Ce are una cu alta?"
"De ce dracu nu mi-ai pus carne în salata asta? Vreau să simt şi eu că mănânc!"

Şi pentru că m-am săturat de lucruri complicate m-am gândit că ceva simplu n-ar mai strica din când în când. Pentru că orice aş face, desertul meu preferat rămâne tot veteranul Chec. Simplu, dar cel mai bun.