sâmbătă, 19 aprilie 2014

Una... Alta (Ep.3) - Să fie lux...




În Jeruzalim, fix acolo unde Dumnezeu Jr. a fost judecat în stil românesc, supus unei sesiuni intense de BDSM, pus să-şi care singur instrumentul propriei sale morţi ce mai apoi a devenit, printr-o logică străină mie, ustensila virtuală cea mai de preţ a creştinului făţarnic, fix acolo, an de an apare spontan şi pe bază de miracol lumina. Ea este mai apoi transportată cu ajutorul avioanelor cam în toate ţările creştine. Doamne-ajută că există avioane! Hai să ardem mii de tone de combustibil ca să cărăm o butaforie.

Mă rog, să presupunem că lumina aia chiar erupe spontan şi ea chiar e captată de alte lumânări, dusă până la aeroport, ţinută aprinsă în avion?!?, dată jos din avion, transportată de la aeroport la biserici, ca în final să ajungă la creştinul de rând care, dracului, Doamne iartă-mă, pentru asta s-a dus la biserică. Ce lumânări SF au ăştia de reuşesc să-mi aducă lumină de la 1677.39 km fix la biserica din spatele blocului şi mie în 50 de metri mi se stinge de 10 ori. 

În ultimii ani am căzut într-o gaură neagră a gândiri care mă împinge tot mai mult spre nihilism. Unul după altul, orice lucru, fie el mărunt sau nu, devine pentru mine inutil. Propria experienţă, dar mai ales proasta manifestare a celorlalţi faţă de acel lucru mă fac automat să-i anulez orice rol în conştiinţa mea.

Când eram mic îmi plăcea Paştele, pentru că având o minte curată şi incapabilă de a percepe dimensiunea adevărată a conceptului, reuşeam să mă bucur de plăcerile simple, lumeşti, ce veneau odată cu Paştele. Pe vremea aia chiar sărbătoream ingenuu. Exista o bucurie autentică pentru că lucrurile cu adevărat importante reprezentau pentru mine faptul că pot sta treaz peste miezul nopţii, că pot mânca cozonac, pască şi alte lucruri pe care nu le puteam avea oricând, cel puţin nu pe vremea aia. Faptul că trebuia măcar să încerc să ţin post, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc ori să mă duc noaptea la biserică să stau turtit între oameni în aşteptarea luminii, nu reprezentau pentru mine decât mici sacrificii pe care le făceam pentru a crea în mod inconştient un echilibru. Corvoada micului ritual creştin era pe deplin răsplătită şi pentru mintea unui copil era un mecanism perfect funcţional.

Azi, mintea mea, supradimensionată şi plină de mizerii, capabilă să perceapă dimensiunea conceptului, mă împiedică să mă mai bucur în vreun fel de paşte. Nici măcar micile plăceri din copilărie nu îmi mai aduc bucurie în perioada asta pentru că le asociez inevitabil cu tot ceea ce creierul meu percepe vizavi de ce era odată doar o mică corvoadă. Felul în care oamenii se comportă în perioada asta, felul în care biserica în vastitatea ei încă mai reuşeşte să manipuleze într-un mod sinistru omul de rând şi faptul că totul se repetă an de an îmi fură plăcerea de a mă bucura de o felie de cozonac sau de pască. Cred că e primul an în care nu vreau să mă duc să iau lumină şi totuşi mă duc. Nu o fac din credinţă şi nici din obişnuiţă. Încerc doar să-mi repun în funcţiune mecanismul funcţional din copilărie, căci vreau al dracului de mult să mă bucur de o felie de cozonac.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu