Propun să votaţi în condiţii mai civilizate în toaletele mall-urilor, că tot vă scurgeţi viaţa p-acolo.
Factorul de
coagulare al oricărui grup, fie că e un cuplu format din două persoane ori o
naţiune formată din douăzeci de milioane, este acelaşi. Dacă nevoile comune
sunt cele care duc la formarea unei societăţi, aparenţa e lucrul care ne ţine
uniţi ca indivizi şi care ne împiedică totodată să ne crăpăm ţestele unii
altora. La nivel de grup restrâns, fiecare individ e responsabil de propriile
sale aparenţe, însă la nivel de societate, există 3 entităţi al cărui rol este
acela de a crea şi propaga aparenţe: politica, religia şi educaţia (aici mă
refer la educaţie din perspectiva disciplinării nu a cunoaşterii).
Fiecare din cele
trei e capabilă să manipuleze marea majoritate a indivizilor după bunu-i plac.
Pentru ceilalţi însă, cei mai greu de convins, e nevoie de conlucrarea celor
trei, pentru că orice om are o crăpătură prin care nevoia aparenţei se
strecoară şi cele trei fac o treabă foarte bună împreună fiind un fel de sfântă
treime a disciplinei sociale. Toate trei au acelaşi scop, de a sculpta
comportamentul natural imprevizibil al omului, în ceva mai uşor de controlat.
Toate folosesc cuvinte mari, dar goale: bunăstare, bunătate, bună-purtare şi au
seturi de norme: legale, spirituale, morale. Îl fac pe om să se creadă: liber,
util, superior, diferit, unic, special. Îi crează impresia că are un rost, un
scop, o utilitate. Îl fac să se simtă mare şi mic, bun şi rău, îl golesc de
conţinut şi-l umplu de aparenţe până când el ajunge să creadă că acele aparenţe
sunt realitatea şi că ce e în afara lor e lipsit de logică, morală ori bun
simţ. În acel moment, societatea, un mecanism autosusţinut de noi toţi,
necondus într-un mod conspirativ de nişte genii diabolice, are la dispoziţie un
cetăţean perfect disciplinat şi utilizabil la momentul oportun, o fiinţă domesticită
cu impresii de libertate şi superioritate drept monedă de schimb pentru
exploatare.
Duminică se
votează, şi sunt oameni în jurul meu, oameni care ştiu sigur că nu sunt proşti,
dar care sunt atât de dopaţi cu aparenţe încât ei chiar au impresia că votul
lor înseamnă ceva. Nu înseamnă nimic. E doar o aparenţă. O aparenţă creată de ciobani
şi acceptată de oile blajine într-un cadru mioritic. Nimeni nu-i mai puţin
vinovat în simbioza asta. E perfect normal ca unii mai oportunişti să
exploateze incapacitatea altora de a fi propria lor călăuză în viaţă, pentru că
ăsta e adevărul: foarte mulţi oameni, în cel mai adânc şi întunecat colţ al
conştinţei lor ştiu că nu sunt capabili să trăiască fără îndrumarea, chiar şi în
aparenţă a cuiva superior lor.
Eu nu mă cac
nicăieri unde nu am posibilitatea de a mă spăla cu apă caldă şi săpun. Nu m-am
căcat niciodată la şcoală, la mall, la restaurant, în tren, în veceuri publice,
în pădure, în boscheţi în parc, în vizită la oameni, nicăieri! Prefer să fac
implozie decât să mă ştiu murdar la cur. E poate ceva exagerat, deşi eu nu
cred, pentru că hârtia igienică, oricât de igienică ar fi ea, îţi crează doar impresia
că te curăţă. Partea igienică din hârtie e doar o aparenţă, o aparenţă cu care
majoritatea oamenilor pot trăi, însă peste care eu nu pot trece. Asta aşa ca o
pildă a-la-iisus pentru cei mai greu de cap...
Politica e în
mare măsură ca hârtia igienică, aşa că duminică mergeţi dară la vot,
ştergeţi-vă la cur şi atât dacă nu vă deranjează să umblaţi cu căcat între
buci!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu