Minime (Ep.12) - Fericiţi cei săraci cu duhu'

Oamenii când se nasc, sunt fericiţi şi proşti. E ceva firesc şi toţi am pleact din punctul ăla. Unii rămân proşti şi implicit fericiţi toată viaţa lor. Alţii, puţini, devin deştepţi, cu adevărat deştepţi, erudiţi şi preţul pe care îl plătesc e tristeţea. Grosul însă, noi, restul, pătura de mijloc a capacităţii intelecutale umane, trăim undeva la graniţă, oscilând permanent într-o parte sau în alta în funcţie de context. Acesta e omul modern, civilizat, un oximoron materialisto-moralist.  Noi nu suntem capabili să percepem fericirea sau tristeţea, care sunt niste stări permanente, cronice, motiv pentru care am fabricat concepte precum bucuria pentru a mima fericirea fără a  îndeplini condiţia esenţială – a fi prost. Atunci când omul se bucură se întoarce cu faţa spre posibilitatea de a fi prost şi când simte că se apropie prea mult de această posibilitate încetează să se mai bucure. Tristeţea e un sentiment nobil, pentru a o conştientiza e nevoie să fi cu adevărat deştept. Omul comun reuşeşte în cel mai rău caz să se supere şi motivele pentru care o face nu sunt nicidecum nobile. Deşi tânjeşte după deşteptăciune îi e prea frică de tristeţe. Omul comun e laş, de aia umanitatea în întregimea ei nu e nici fericită, nici deşteaptă.  Deci tu, dacă într-o zi n-ai avea încotro şi ar trebui să alegi către ce extremă ai apuca-o?