Una... Alta (Ep.2) - Toate muştele fac miere

Cine nu a auzit măcar odată faimosul citat, prost atribuit lui Einstein, cum că omul ar dispărea dacă albinele ar înceta să mai existe? Ideea, deşi puţin exagerată, nu e complet greşită. Dispariţia albinelor ne-ar da câteva bătăi de cap şi lipsa mierii ar fi cea mai mică dintre ele. Însa pe mine nu mă interesează asta acum. Simt si eu nevoia să spun şi sper că voi fi corect citat peste 50 de ani, că: "Daca omul ar înceta să mai existe, albinele n-ar avea nici o problemă cu asta".

Daca ar fi să înlocuiesc "albinele" din enunţul mai sus formulat, cu orice altă vietate, mai puţin paraziti precum şobolanii, gândacii, păduchii sau ţiganii?!, veridicitatea lui nu s-ar schimba. Sigur, nu vreau să minimalizez importanţa noastră pe acest pământ. Suntem mult deasupra albinelor şi în general deasupra tuturor când vine vorba de diversitatea şi complexitatea acţiunilor pe care le desfăşurăm, însa ce au ele şi nu avem noi este "purul dezinteres personal".

Ideea brută de societate presupune formarea unui grup de indivizi în jurul unui scop comun. Albinele oferă un exemplu foarte bun de societate funcţională tocmai pentru că la ele noţiunea de individ păleşte în faţa "binelui general" de pe urma căruia beneficiază întreaga comunitate.

Omul însă, nu e capabil să formeze o societate autentică, pentru că nu poate renunţa la individualitate. El se asociază cu alţi oameni ce au acelaşi scop însă undeva pe drum, egoismul specific individualităţii îl deturnează de la drumul spre "binele general" în favoarea interesului personal. La nivel global există multe societăţi. În principiu, fiecare dintre ele are ca scop suprem bunăstarea generală a indivizilor ce o compun... cel puţin la nivel declarativ, politic. Realitatea economică însă, arată că bunăstarea generală ramâne doar o utopie atâta timp cât, în mod paradoxal, o societate e formată din indivizi.

Una dintre cele mai mari boli ale societăţilor compuse din oameni este ierarhizarea. Ea creează o diferenţiere fictivă între indivizi ce duce la divizarea societăţii în grupuri care se abat de la interesul general, în favoarea interesului nascut din nevoile specifice diferenţierii. O colonie de albine nu are ierarhii ci grupuri functionale, niciunul din ele nefiind mai important decât celalalt.

Ar mai fi multe de zis, dar pe cine dracu’ interesează. Să vorbim mai bine despre miere.

[...]

Cred că sunt ani buni de când am gustat ultima oară o miere adevărată.  Spun „adevărată” pentru că mai toată mierea de pe piaţă e contrafăcută. Nu o spun cu o răutate conspirativă, ci îmi exprim doar propria opinie bazată pe memoria gustului, pentru că eu chiar îmi aduc aminte ce aromă şi consistenţă avea mierea în vremurile în care ea nu exista în cantităţi industriale. Că m-aş duce în supermarket să caut cea mai scumpă miere de pe raft, ca şi cum preţul ar fi garanţia autenticităţii, ori că aş cumpăra-o de la cineva care ştie pe cineva care are stupi, aşa cum fac mai toţi credulii care pariază pe onestitatea micului întreprinzător, pentru mine e tot un drac.

Văd şi aud din ce în ce mai des, lucruri despre miere de la oameni care n-au habar ce vorbesc din simplu motiv că sursele lor se limitează la bloguri scrise de alţi proşti ca ei sau şi mai rău ziare, reviste ori site-uri axate pe trafic şi tiraj. Şi cum informaţia ştiinţifică e la fel de plictisitoare ca o femeie fără libidou, cei mai sus menţionaţi manipulează informaţia, o simplifică, îi pun ţâţe dacă vreţi, pentru a atrage public. Aşa ajung eu să citesc de la o proastă că mierea are proprietăţi curative şi să aud de la mulţi alţii că dacă o încălzeşti peste 40 de grade Celsius devine toxică.

Mierea , înainte de toate, e vomă de albine. Mai apoi e cocktail de carbohidraţi. Să mergem mai departe... e un aliment delicios şi aromat. Un ingredient util cofetarilor datorită proprietăţilor sale higroscopice. Antiseptic, datorită concentraţiei mari de zaharuri care împiedică dezvoltarea microorganismelor şi util în cazul rănilor în anumite condiţii. Mai mult de atât... mierea, nu este. Nu, nu are proprietăţi curative extraordinare, nu e nutritivă din punct de vedere calitativ ci cantitativ şi nu devine toxică dacă o încălzeşti.

Singura proprietate curativă pe care o are mierea, pe lângă a fi un bun antiseptic, ar fi efectul placebo. Nu contest faptul că dacă suferi de eu ştiu ce boală şi iei miere cu sfinţenie te vindeci. E foarte probabil să fie adevărat. Problema e că vindecarea se datorează autosugestiei şi capacităţii corpului de a se vindeca, nu vreunui compus prezent în miere. Şi aşa ajung la a doua mare greşeală pe care mulţi o fac.  Ei cred (fără a cerceta...) că mierea e sănătoasă ca şi aliment. Deşi conţine vitamine, minerale şi enzime, concentraţia lor pe suta de grame de miere e atât de mică încât pentru a avea un efect sesizabil asupra bunăstării corpului ar trebui să consumăm câteva kilograme pe zi... şi oricât de delicioasă ar fi, să bagi în tine câteva kilograme de ceva care în proporţie de optzeci şi ceva la sută e carbohidrat pur nu mi se pare înţelept. Apoi vin alţi idioţi şi zic că mierea devine toxică dacă o încălzeşti peste 40 de grade. Asta nu e decât o interpretare proastă a unei afirmaţii ce aparţine unei forme de medicină alternativă indiană (ayurveda). Nu există nicăieri altundeva o explicaţie pertinentă care să susţină  această afirmaţie. Mierea, ca orice alt carbohidrat, poate deveni toxică prin expunerea la temperaturi de peste 120 grade Celsius pentru o perioadă mai lungă de timp, ce ar duce la formarea acrilamidei, o neurotoxină, care în cantităţi greu de atins, poate fi letală, iar în cantităţi mai mici poate contribui la apariţia cancerului. Dar ţinând cont că acrilamida e prezentă în cantităţi mult mai mari în lucruri mult dragi nouă precum ciocolata şi cafeaua, nu cred că tre să ne facem griji atunci când consumăm miere.

Ora de ştiinţă:

Mierea e produsă de albinele care culeg nectarul secretat de flori. Nectarul e compus în mare parte din sucroză (zacăr pe înţelesul tuturor) care e un dizaharid (adică două zacăruri simple care se ţin de mână). Cele două monozaharide care alcătuiesc sucroza sunt glucoza (benzina celulelor) şi fructoza (femeia între cele două monozaharide, pentru că e mult mai dulce). Zacărul din bucătărie e sucroză pură, sau zaharoză cum îi zic românii şi are proporţii aproximativ egale de glucoză şi fructoză.  Albina păpă deci sucroză din nectar împreună cu apa şi alţi compuşi prezenţi şi cu ajutorul acizilor digestivi şi a enzimei invertază transformă sucroza prin hidroliză în glucoză şi fructoză. Apoi o borăsc, o usucă şi astfel ia naştere mierea.  Mierea e un lichid suprasaturat, un zahăr invertit, de aceea e foarte uşor de falsificat. E mai dulce decât zahărul pentru că o parte din glucoză se transformă în fructoză în prezenţa acidului şi a temperaturii şi astfel rapordul de fructoză creşte, îngreunând astfel formarea de cristale (e exact lucrul pe care îl urmărim când vrem să facem o dulceaţă bună).  Nu-ţi trebuie decât o oală, un kil’ de zahăr, nişte apă şi o lămâie şi poţi face miere chiar la tine în bucătărie. Dacă eşti pretenţios faci şi o infuzie de plante pentru aromă... et voila! Tocmai v-am învăţat să faceţie miere în bucătărie. Dă-le dreacu’ de albine! Cine are nevoie de ele... 

Imagine prelucrată. Originalul pe: http://www.awkwardyeti.com

Replici (Ep.1) - Violul

Mă plimbam cu concubina prin campusul Politehnicii seara târziu, pe o alee romantic luminată, din raţiuni economice, şi slab populată, din raţiuni de autoconservare, când amândoi am avut revelaţia că poţi fi foarte uşor violat în acest cadru intim. Eu, ca un mascul adevărat şi un partener grijuliu am liniştit-o spunându-i: "Ehh... acu' dacă o veni vreunul, te laşi moale şi aştepţi să treacă.". I s-a părut foarte amuzant... am râs amândoi. Eram fericiţi. Ne-am întors acasă obosiţi după lunga plimbare, am mâncat ceva şi ne-am pus în pat. Ea citea, eu mă uitam la porno pe laptop. M-am apropiat de ea şi instinctul ei feminin mi-a detectat intenţia: "N-am chef, sunt obosită!" am auzit eu şi alte câteva milioane de bărbaţi în aceeaşi secundă undeva, oriunde pe acest pământ... "Nu-i nimic, te laşi moale şi aştepţi să treacă".

 Imagine prelucrată. Originalul pe: http://www.deviantart.com/morelikethis/20814430/cartoons?view_mode=2

Una... Alta (Ep.1) - Legume Vesele

Stăteam deasupra unei farfurii aburinde, plină cu bucăţele de carne atât de fragede, încât se desprinseseră singure de pe os. Nu era nimic sofisticat. Câteva copane de la un pui de ţară fierte mult şi încet, un praf de sare şi câteva linguri din zeama în care abandonase o parte din cantitatea-i generoasă de gust pe care nici 100 de pui broiler n-ar reuşi să o adune în scurta şi trista lor existenţă.

Mâncam stând în picioare, în lumina surdă a focului ce făcea umbră mâinilor mele năpustite asupra acelei grămăjoare de plăcere pură. Nu mă grăbeam. Era destul şi totuşi mă mişcam încet, încercând să prelungesc cât mai mult acel desfrâu, bucurându-mă de fiecare fibră desprinsă cu grijă, savurând atom cu atom rezultatul unor reacţii greu de explicat chiar şi de chimia modernă. 

Pentru o secundă, plăcerea intensă  în care se scălda creierul meu a fost scurtcircuitată de un gând sinistru care m-a transformat brusc într-un vegetarian. Tocmai realizasem că am fiert un cadavru, o fiinţă, care acum trei-patru zile se plimba prin iarbă, se uita la cer şi se bucura de căldura soarelui. M-am cutremurat de felul în care nici cu o secundă în urmă rupeam în bucăţi ceea ce odată fusese un picior şi sorbeam din zeama în care se pierduse orice urmă de viaţă. 

Revelaţia ce avea să-mi schimbe comportamentul alimentar pentru tot restul vieţii s-a produs atât de repede încât mâna şi gura nu au apucat să se adapteze şi fără să-mi dau seama, am mai luat o bucată...  Aproape că am plâns la gândul că am renunţat, chiar şi pentru o secundă, la aşa ceva.

Vegetarienii sunt homosexualii culinari. Ţin din capul locului să spun că nu sunt homofob. Nu urăsc homosexualii şi nu le dezaprob comportamentul atâta timp cât ei înşişi recunosc că acest comportament  al lor, nu este unul firesc. Fix aceeaşi părere o am şi despre vegetarieni.  Discuţiile cu privire la avantajele pe care dieta vegetariana o oferă omului le las în seama experţilor care oricum îşi modifică des părerile cu privire la orice în funcţie de sursa de finanţare.  Dezbaterile cu privire la etica exploatării altor specii pentru simpla satisfacere a unor plăceri culinare nejustificate, deasemenea o las în seama altei categorii de formatori de opinie şi anume ipocriţii. Eu vreau doar să cobor discuţia la un nivel simplu, pragmatic în care să le spun şi unora şi altora (vegetarieni şi homosexuali) că fără noi, ăştia, restul, care ne considerăm a fi, normalul, firescul, voi, nu aţi exista. 

Au fost mai mult ca sigur perioade, în lunga noastră existenţă ca specie pe acest pământ, în care omul  mânca orice îi pica în mână... că era o banană, că era un mamut îl durea în cur, atâta timp cât ce băga în gură îl făcea să prindă ziua de mâine. Asta e cea mai simplă şi plauzibilă explicaţie pentru natura omnivoră a omului.  Multe animale au fost măcelărite de-alungul istoriei pentru ca tu să poţi azi să-ţi permiţi să alegi ce să mănânci şi să vorbeşti despre drepturile altor specii.  Acelaşi lucru e valabil şi pentru voi cei care vorbiţi ciudat şi vi-o daţi în cur... nu v-aţi putea bucura de aceste lucruri dacă noi restul nu am fi existat.  [...] Da... şi voi lesbienele sunteţi la fel de greşite pentru că sunteţi tot homosexuale, cu toate că sunteţi interesante de privit, din perspectiva mea de heterosexual pervers[...]

Trist e că utilitarismul care ne-a perpetuat pe noi ca specie şi ne-a adus în acest prezent epicurist, se va întoarce susţinut de etica vegetarienilor şi de pretenţiile homosexualior şi această scurtă perioadă, în care umanitatea a văzut în mâncare şi reproducere, pe lângă necesitate şi plăcere, va deveni  istorie.

Minime (Ep.2) - La câţi ani?

Aproximativ o treime din umanitate e creştină. Cu toate astea, restul de 70%, că-s musulmani, evrei, hinduşi, budişti, epicurişti, satanişti sau atei, acceptă măsurarea timpului, după un model ce are ca punct de referinţă un personaj, care până la proba contrarie rămâne fictiv. Vă tot ziceţi unii altora „La mulţi ani!”... Mulţi ani de ce? De când şi până unde? De când a venit Iisus şi până s-o întoarce? Timpul e mai vechi decât Iisus. Noi ca rasă, suntem mai bătrâni decât vrem să conştientizăm şi în naivitatea noastră am transformat ceva liniar într-un cerc crezând că putem păcăli timpul. Aşa că lăsaţi piftia, spumantul ieftin şi petardele, coborâţi din cerc, păşiţi pe linie şi întrebaţi-vă: ”Când suntem?”

Minime (Ep.1) - Hristosu' Mătii!

Mă întreb, în tot haosul ăsta capitalist, câţi mai realizează că azi, 25 decembrie, anul domnului MMXIII, este de fapt ziua în care Maria l-a fătat pe Cristos. Azi, Crăciunul nu mai are în el nimic religios, nimic păgân, nimic festiv. Totul se rezumă la cumpărături inutile, mâncare stas şi întruniri familiale stânjenitoare. An după an, aceeaşi rutină, ce îţi macină încetul cu încetul ataşamentul faţă de o conspiraţie comercială ce a creat o falsă legătură de coabitare temporară între generaţii, condiţionată involuntar de schimbul de mărfuri achiziţionate în baza unor criterii economice şi emoţionale bine calculate de fiecare pentru fiecare.

Deepthroat cu Pleşcoi

Oameni mor în fiecare zi. În mod aleatoriu un procent infim din aceştia ajung subiect de ştiri, restul mor şi pământul se învârte fără probleme şi în lipsa lor. Modul în care a murit un om, vârsta şi aparenţele acestuia par să conteze foarte mult pentru felul şi intensitatea reacţiilor generate în rândul publicului.

Acum o lună a murit un copil (vârstă) muşcat de câini maidanezi (modul). Copilul era, ca orice copil, inocent, cuminte, frumos, etc. (aparenţe). Cazul a fost extrem de mediatizat şi reacţiile au fost la momentul respectiv destul de puternice. Dar dacă era... să zicem tot un copil, de ţigani săraci lipiţi, din Radila, care a căzut în hazna pentru că mă'sa era prea ocupată să stea crăcită în colibă în timp ce tasu' prevăzător mai punea de câţiva puradei (de rezervă). Sunt sigur că ne-ar fi durut fix în cur pe toţi. Sigur, sigur nu ar fi ieşit nimeni în stradă să ceară legi mai aspre pentru părinţii neglijenţi şi nici ONG-urile pentru discriminarea ţiganilor nu s-ar fi apucat să îi adopte pe aceştia sau să le construiască adăposturi.

Am auzit că de curând a fost violată şi omorâtă o "micuţă" de 10 ani. A provocat şi asta o oarecare indignare, nu la fel de puternică precum cea de mai de sus. Motiv pentru care cei preocupaţi să discrediteze rasa umană şi să divinizeze câinele, nişte ipocriţi şi bolnavi mintal până la ultima sinapsă, au făcut fix ce a făcut şi media în cazul lui Ionuţ. Aici victima era o fată şi maidanezul un pedofil. Şi acum, pe maidanezul ăsta, cine dracu' să-l mai apere? Cine ar vrea să protejeze un pedofil? La urma urmei sunt şi ei nişte vietăţi lipsite de raţiune. Şi astfel, încă o moarte a devenit foarte populară, nu pentru că ar fi interesat pe mulţi ci pentru că propagandiştii canini îşi doresc din tot sufletul să redirecţioneze furia îndreptată înspre câini către orice altceva. Nu zic... sunt perfect de acord să îi castreze pe toţi pedofilii sau violatorii, să-i închidă în cuşti şi să-i pună pe nişte graşi transpiraţi să-i fută în cur non-stop cu cele mai monstroase şi aberante dildo-uri, fără lubrifiant, până la ultima suflare. Dar să încerci să compari cele două situaţii în orice fel mi se pare irelevant. Pe de altă parte dacă unu ar fi violat şi omorât o babă de 85 din satul Găureni - Iaşi, nu ar fi interesat pe absolut nimeni. Nici măcar odioşii ăştia cu căcat de câine la bot nu s-ar fi atins de acest subiect gol de emoţie.

Acum vreo săptămână a murit un "moş" înecat cu un cârnat. Asta a interesat mult mai puţină lume probabil pentru că victima a fost un "moş prost" şi agresorul un cârnat gros. Cum ai putea pe de o parte să omori un cârnat, pe de alta să îl idolatrizezi? 

Când am auzit-o mi s-a părut o ştire amuzantă şi iniţial am vrut să comentez în aceeasi notă, însă ceva m-a făcut să mă răzgândesc. As fi putut să zic că a fost prost, lacom, că de fapt nu a murit înecat cu cârnatul ci că i-a crăpat inima de plăcere simţind cum îi alunecă pleşcoiul pe gât. Dar dacă stau să mă gândesc... să mori înecat nu e amuzant deloc. Nu cred că e om pe pământ care să nu se fi (habar n-am cu câţi de "i", poate mă lămureşte vreo frigidă gramatofilă) înecat cu ceva, măcar odată. Că a avut norocul să nu se înece de tot e altceva. Cât despre idioţii de acolo, iar nu vreau să mă iau deşi aş putea să spun că manevra Manuela o cunosc toţi însă de Heimlich nu s-au interesat. Pe mine nu m-a învăţat nimeni. Ai mei mi-au arătat să dau cu pumnu' în spate aşa cum făceau şi idioţii ăia de acolo, deci prin extensie şi eu şi ai mei şi cred că 98% din populaţia României e idioată, pentru că nici eu, nici tu şi mai nimeni nu ştie să facă o manevră Heimlich. Şi NU! Faptul că ai văzut tu într-un film cum se face nu înseamnă că o să fii capabil să o şi aplici. Nu o să fii capabil, fie pentru că o să te crizezi când îl vezi pe ăla în faţa ta cum se face mov şi o să tremuri ca o piftie, fie pentru că "viaţa bate filmu" şi lucrurile nu decurg la fel de perfect ca în ele, fie pentru că persoana respectivă are 200 de kile şi o circumferinţă ce nu poate fi cuprinsă de braţele tale firave şi scurte... şi scenariile pot continua. E trist dacă stai să te gândeşti că un om gras care se îneacă e clar condamnat la moarte. Şi nu-mi spune că sunt şi alte metode pe lângă Heimlich. Ce? Să-i dai un pumn în piept. Cred că nici M.Tyson nu ar fi capabil să imprime o forţă atât de mare capabilă să traverseze un strat consistent de grăsime. Deci, graşilor, dacă vreţi un motiv bun pentru a slăbi, ăsta ar fi unul. 

În altă ordine de idei, dacă vă face plăcere să vârâţi cârnaţi pe gât şi nu vreţi să vă înecaţi cu ei sau vreţi să oferiţi un sex oral excepţional, urmăriţi tutorialul de mai jos. Să vă fie de bine.

Natură moartă...

Lacul Scropoasa, Septembrie 2013: Natură moartă ... dar proaspătă.

Mă enervează superioritatea asta autoproclamată a omului. Superioritate în care eu nu cred. Aş zice mai degrabă că suntem complecşi şi complexitatea asta se datorează conflictului permanent şi simultan dintre raţionamentele şi iraţionalul specifice omului. Dincolo de astea nu suntem cu nimic speciali faţă de animale pentru că şi noi, ca şi ele, mâncăm, ne căcăm, ne futem, omorâm şi murim. Faptul că facem toate astea într-un mod cât mai nenatural şi complicat, nu face decât să arate dorinţa noastră obsesivă de a ne diferenţia cât mai mult de animale.

Omul spune despre el însuşi că e în vârful lanţului trofic şi deşi în mare parte e adevărat, atunci când iese din cochilia civilizaţiei, acesta ajunge brusc pe meniul multor animale. 

Mie nu-mi plac foarte multe aspecte ale acestei cochilii pe care omenirea a construit-o, dar faptul că am tras o linie între civilizaţie şi sălbăticie cu scopul de a ne izola de animale îl consider un lucru benefic pentru ambele părţi: pe noi nu ne mai mănâncă animalele şi nici nu mai suntem nevoiţi să le omorâm pentru a ne apăra de ele.

În ciuda acestei convenţii acceptebile a omului cu natura, există o latură a societăţii, care deşi beneficiază şi profită totodată de avantajele civilizaţiei, încearcă să o saboteze. Ei vin cu tot felul de argumente iraţionale pentru a justifica prezenţa animalelor în oraş. Nu există absolut nici un alt motiv pentru prezenţa animalelor în oraş în afara de cel menţionat aici.

Proprietarii de animale din oraş ar trebui să înţeleagă că a avea un câine e un privilegiu pe care restul societăţii îl oferă lui şi e totodată o responsabilitate a acestuia pe care trebuie să şi-o asume cu toate consecinţele. Într-o fantezie de-a mea, în care îmi imaginez că trăiesc într-o societatea normală, un posesor de animal ar trebui verificat periodic atât psihologic cât şi din alte privinţe dacă e apt să deţină un animal. Însă în lumea reală, ei nu sunt constrânşi de nici un fel de lege, deşi ei sunt adevărata problemă. Ei sunt principalul motiv al existenţei câinilor pe străzi, a întreţinerii numărului lor şi chiar a înmulţirii acestora.

Proprietarii de animale fac parte dintr-un grup social mult mai mare şi anume cel al iubitorilor de animale, care deşi nu deţin neapărat un animal, manifestă sentimente puternice faţă de acestea. Ok.. să zicem că înţeleg acest fetiş al omului pentru animale, ce nu înţeleg eu este de ce acel om, care are clar o problemă psihologică, vine şi ne spune nouă, restul, cei fără fetişuri pentru animale, că suntem inumani, iraţionali sau sub-animale. Culmea, că inumani sunt ei, pentru că uman înseamnă cu dragoste faţă de om şi nu de animale.

Soluţii.. ?

Scopul suprem al oricărui organism viu de pe acest pământ este reproducerea, perpetuarea speciei. Să vii tu "iubitor de animale" să îl castrezi (pentru că ăsta e termenul mai puţin elegant pentru sterilizat) înseamnă să îi anulezi scopul. Logic şi raţional vorbind, de ce ai mai vrea... gândindu-te la binele lui să îl ţii în viaţă? Ca să îţi satisfaci tu un fetiş şi să ai orgasm la ideea că eşti om bun cu compasiune pentru animale. Nu eşti decât un altfel de pervers. Unul dintre cele mai urâte feluri. Nici nu are rost să mai vorbesc de implicaţiile economice ale unui astfel de demers... pentru că da, totul se reduce la bani şi asta e o variantă scumpă şi ineficientă şi la fel de predispusă la generat venituri consistente pentru cei ce ştiu să profite de pe urma prostiei. 

Să îi omori direct pare brutal, dar e mult mai eficient şi economic dacă o faci într-un mod inteligent. E mai economic pentru că elimini partea în care trebuie să îi şi adăposteşti şi să îi îngrijeşti. Însă metoda asta ar fi ineficientă dacă nu ar fi urmată de un set de legi care să controleze strict posesorii de animale. Cu siguranţă nu e cea mai bună metodă, dar e cea mai eficientă.

Mai există o a treia variantă care ar fi şi eficientă şi lipsită de brutalitate dacă nu ar exista ipocrizia acestor "iubitori de animale". Fiecare iubitor de animale să îşi ia acasă câte un câine, să îl castreze, să îl deparaziteze, să îl adăpostească, să-l hrănească, să îi sufle şi în cur din partea mea. La cât de mulţi din ăştia am văzut eu zilele astea peste tot, sunt convins că nu le-ar ajuge câinii. O subvariantă a acestei variante ar fi ca fiecare din acesti zoofili să doneze câte 2% din impozitul lor pentru crearea de adăposturi pentru câinii vagabonzi. O subvariantă a acestei subvariante, dat fiind ineficienţa totală a autorităţilor de a rezolva problemele, ar fi înfiinţarea unei asociaţii private care să se ocupe cu strângerea de fonduri şi gestionarea situaţiei.

Ultima variantă ar fi ca voi, zoofililor, dacă nu sunteţi capabili să acceptaţi civilizaţia şi rigorile ei să vă mutaţi cu tot cu animalele pe care voi le-aţi adus în oraşe, înapoi în natură. Să trăiţi voi acolo în natură în comuniune cu ele, departe de brutalitatea noastră. Să mâncaţi bălării, să vă căcaţi în boscheţi, să vă ştergeţi cu frunze, să vă încălziţi la foc, să vă spălaţi în râuri, să dormiţi sub cerul liber şi să le lăsaţi pe animale să vă mănânce plozii şi pe voi pentru că sunteţi prea buni să le faceţi vreun rău.

Iubiţi şi câinii vagabonzi...

Ieri a murit un copil. Nimic special. Copii mor tot timpul. Mor de boală, mor de foame, mor bătuţi, asfixiaţi, arşi de vii, înecaţi în râuri sau în mâna popii la botez. Copii mor în pungi aruncate la ghenă. Copii mor inevitabil şi sfâşiaţi de câini.

În cazul de faţa, copilul a murit în primul rând pentru că era prost, lucru scuzabil pentru vârsta lui. Apoi el a murit pentru că bunică-sa nu a fost capabilă să îl supravegheze sau pur şi simplu o durea în curu' ei bătrân de babă iresponsabilă. Abia apoi, acel copil a murit pentru că a fost sfâşiat de un câine - lucru complet întâmplător. El putea foarte bine să moară în şapte mii de alte feluri.

Pentru că Roşia Montană a devenit deja un subiect stătut şi pentru că iminentul război din orient e încă iminent, media a venit repede şi a transformat această moarte banală în motiv de schimb de replici şi atât. Pentru că problema câinilor e adevărată, dar se pare că ea nu interesează atât de mult societatea încât să fie adusă în discuţie fără ca cineva să moară. Iar atunci când cineva moare, societatea se divide, discută în contradictoriu, după care se reuneşte şi revine la problemele mai importante cum ar fi ţâţele nu ştiu cărei curvedete*.

Acum să trecem la câini...

Eu nu am nimic cu săracele animale, dar sunt ferm convins că singurul loc potrivit pentru un animal e in natură. Trăim însă într-o lume bolnavă în care aşa-zişii iubitori de animale s-au gândit că ok să iei un animal din natură, să ţi-l însuşeşti şi să te declari stăpânul lui sub pretextul iubirii necondiţionate şi nicidecum sub cel al exploatării emoţionale a bietului animal. Oamenii, caută la animale sentimente pe care nu sunt capabili să le obţină de la alţi oameni şi animalele, oportuniste prin natura lor le livrează aceste sentimente în schimbul unei surse sigure de hrană şi a unui adăpost. Încerc să fiu îngăduitor şi să accept această simbioză inofensivă ca fiind singura scuză acceptabilă pentru prezenţa unui animal în interiorul unui oraş.

Un câine fără stăpân, în oraş nu este cu nimic mai presus decât un şobolan. Sunt ca orice alt dăunător. Sunt insalubrii, periculoşi, deranjează vizual şi sonor şi produc pagube. Şi acum poate nu sunt eu prea umblat, dar nu am văzut niciodată vreo babă de la bloc să se ducă cu castronelu' de mâncare la vreun şobolan sau să se certe cu vecinu de la patru că l-a văzut când dădea cu piciorul într-unul. Atunci de ce această discriminare, doar pentru că şobolanul nu e atât de îndemânatic în relaţia cu oamenii. Pentru că şobolanii nu sunt nici ei urâţi şi sigur nu sunt nici proşti. Drept dovadă, sunt foarte mulţi care au ca şi animal de companie un soi de şobolan domesticit. Însă dacă şobolanul respectiv nu e domesticit şi îl vezi oriunde în apropierea ta, iubitor de animale sau nu, ai face orice să scapi de el, sau măcar i-ai lăsa pe alţii să facă dacă tu nu ai tăria. Într-o lume normală acelaşi lucru ar fi perfect valabil şi pentru câinii maidanezi.

O notă de final pentru iubitorii de animale

Dacă ce am scris aici nu vi se pare pertinent şi aţi înţeles că de fapt eu urăsc animalele atunci vă urez:

- dacă sunteţi de sex feminin şi frumoase să vă muşte un câine de faţă până nu mai rămâne nimic din ea, dar să trăiţi

- dacă sunteţi de sex feminin, dar urâte, de fiecare dată când vedeţi un câine, acesta să moară, la propriu, de spaimă

- dacă sunteţi de sex masculin indiferent de aspect să vă mănânce puţele** (câinii)

- dacă sunteţi babe să vă mănânce nepoţii.

* CURVEDETĂ, curvedete s.f. - neologism format din asocierea cuvintelor curvă şi vedetă cu înţelesul lor din DEX, care descriu statutul de a fi o curvă celebră.

** PUŢĂ, puţe s.f. - organ genital specific iubitorilor de animale de origine masculină.

VIP(enis)

După 8 luni de travaliu mai puţin regal decât al omniprezentei Kate am ieşit cu capul (superior) la lumină. În umbra cuprinzătoare a mult mai experimentatei mele "mentoriţe" am devenit o mini-vedetă. Primul pas spre celebritate a fost făcut cu ajutorul presei scrise. Undeva, la pagina S13 a celebrul ziar cu tiraj greu cuantificabil, Evenimentul Zilei, printre ţâţe şi băsisme, m-am strecurat şi eu, nu într-o poză cu zâmbetu-mi strâmb ori într-un articol dulce-înăcrit ci sub forma unui molleaux. Lăsînd la o parte textul şi subtextul, adevărata vedetă aici, nu poate fi decât molleaux-ul acela pitit undeva într-un colţ de tavă şi umbrit însă la rîndu-i de zahăr pudră şi fruct fără gust. Reţeta e a mea şi e perfectă.

Săptămâna trecută am fost un fel de asistentă a lui Capatos la Atelierul Gurmand organizat la Zexe. Acolo, în distinsa prezenţă a unei curve de plastic şi a unui gigolo de doi bani pe post de păpuşi de publicitate, eu împreună cu mentoriţa le-am arătat unor doamne şi domnişoare curioase cum se fac macarons-urile. Evenimentul a ieşit bine. A fost şi un cameraman pe acolo, însă acesta a fost mai interesat de curva mai sus menţionată  decât de macarons.

Acum mă duc.. mă apuc să-mi scriu autobiografia. Poate într-o zi o să facă cineva un film.

Sex de post...

Nu ştiu cum se face, dar mereu când merg cu trenul trebuie să se aşeze cel puţin o persoană nesuferită lângă mine. De cele mai multe ori toate persoanele care stau lângă mine sunt greu de suportat. Aproape la fel de des ele ascultă manele şi vorbesc foarte tare, put de la salam ieftin şi alcool dubios până la cur fermentat sau cadavru umflat de la căldură, sforăie, horcăie, se scobesc în nas, în dinţi, în cur şi în general cam în toate găurile pe care li (?!?WTF##error - chiar nu ştiu cum este corect aici dpdv gramatical sau sintactic - poate îmi sugerează vreo frigidă gramatofilă cum stă treaba) le-a făcut Dumnezeu. Rar se întâmplă să se nimerească prin preajmă o femeie frumoasă la care să mă pot holba nu pentru că sunt un porc de bărbat ci pentru că mă ajută să fac faţă norului maro ce mă înconjoară. De data asta n-am avut noroc. Pe lângă mulţi alţi co-trenari, azi, lângă mine, se aflau două femei: mamă şi fiică. Ca s-o iau pe scurtătură ele erau pupătoare de moaşte şi chiar se întorceau de la un astfel de eveniment. Pe mine nu m-a deranjat faptul că ocupau 4 scaune deşi erau doar două sau că au vorbit aproape tot drumul despre Dumnezeu de parcă ar fi fost doctori în teologie. Nu. Pe mine m-a deranjat faptul că erau două ipocrite. Deşi se lăudau că au fost să atingă un cadavru de sfânt întru minune Dumnezeiască sau ceva şi că au postit de mama focului, ele nu aveau bilet de tren. Ba mai mult au şi inventat nu ştiu ce scuză în faţa naşului ca să scape şi de plată şi de şpagă. Deci practic preacucernicele au încălcat într-un minut două porunci fără să clipească. Eu nu-s prea mare fan al poruncilor şi nici al plătitului de servicii CFR mediocre, dar pentru două potenţial sfinte şi de ce nu moaşte, ca doamnele de mai sus, să nu furi şi să nu minţi ar trebui să reprezinte o problemă. Un alt lucru care m-a deranjat la ele a fost faptul că îşi certau la telefon fiica/sora pentru că ea nu vroia să ţină sfântul post. Cu alte cuvinte, păcătoasa nu voia să dea diabolica halcă de carne pe bucată zdravănă şi sfântă de soia.

Cred că deja se ştie că eu nu prea sunt un mare fan al postului - cel puţin nu în forma în care este el conturat de biserică şi împuternicit de oameni simpli în gândire. Adică:

"Pot să fac toate căcaturile de pe lume, dar dacă mă înfund periodic cu tot felul de imitaţii ale alimentelor pe care nu ar trebui să le consum şi dacă mă duc să dau şi vreo două limbi la moaşte Dumnezeu o sa mă ierte. Amin!"

Dacă tot am adus vorba de imitaţii ale alimentelor care nu sunt de post, dacă tot au scos ăştia pe piaţă carne de post, lapte de post, brânză de post, patio* vegetal şi în general cam orice de post mă gândeam şi eu să le ofer creştinilor curve de post. Eu zic că e o bună idee de afacere sau cel puţin un pont de marketing pentru producătorii de păpuşi gonflabile sau de ce nu chiar pentru curve. Astfel întrebarea "cât ie?" va fi înlocuită cu mult mai practica: "Eşti de dulce sau de post?"

Şi acum dragi creştini cu inima bună şi cu stomacul plin de soia, vă las cu o informaţie ce va face cazanele de smoală să clocotească pentru voi: margarina şi implicit toate produsele care o au ca ingredient, pateul vegetal şi majoritatea imitaţiilor de mezeluri şi lactate conţin proteine de origine animală. Auuu! Păi ce-ai făcut? 

Eu vă las. Mi s-a făcut poftă de televizor**. Eu îl ţin în frigider. Voi? 

* patio - denumire inventată de mine pentru ceea ce alţi cunosc sub numele de pateu. Denumire cu drept de autor înregistrata la OSIM sub patentul nr. 666/11/2012. 

** Prajitura din imagine a fost inspirată după prăjitura de cofetărie comunistă "televizor", doar că televizorul meu e slim.

Ana are mere ... peste mere

Am încercat să scriu şi despre altceva în afară de ţâţe, dar chiar nu se mai întâmplă nimic spectaculos zilele astea. Badjocurile Olimpice mă lasă rece, iar despre Băsescu mi-am promis că nu o să mai vorbesc decat post-mortem după ce va fi fost suspendat aşa cum se cuvine, şi anume de o sfoară. Aşa că şi azi am să vorbesc foarte scurt despre ţâţe. Nu pentru că sunt atât de obsedat de ele ci pentru că mă fascinează obsesia femeilor şi lucrurile pe care sunt în stare să le facă acestor două glande sudoripare modificate, după cum sunt ele definite în anatomie.

Navigând din blog în blog am dat întâmplător peste Nicoleta, o ipocrită până în măduva roşie, care crede că alţii fac lucruri dubioase, dar ea este pură ca lacrima de virgină. Nicoleta este una din acea mare majoritate a bloggeriţelor care sunt preocupate de trei lucruri: să dea sfaturi altor femei legate de aspect, în sensul larg al acestui cuvânt, să arate ce bucătărese pricepute sunt ele şi să se plângă de bărbaţii care le-au dezamăgit în viaţă. Ei bine, experta noastră le sfătuieşte într-una din postările sale pe posesoarele de sâni moi să fiarbă câteva bucăţi de mere în lapte şi apoi să le paseze cu o furculiţă. Până aici te-ai gândi că fata vrea să ne facă o plăcintă... dar nu. Ea le zice lăsatelor să se maseze vreo 10 minute pe ţâţe cu acest pire’ miraculos, după care să se clătească cu apă rece şi să se ungă cu nu ştiu ce untură. Mă întreb, cine a fost persoana căreia să îi vină o astfel de idee în minte, pentru că sunt sigur că Nicoleta noastră nu are o imaginaţie atât de bogată. Eu aş îndrăzni să zic că un bărbat pervers cu fetiş pentru mere a fost la originea ei... dar nu pot exclude din impoteză nici mintea bolnavă a unei femei frustrate care ar fi în stare să îşi pună şi baligă de măgar pe piept numai să aibă şi ea ţâţele ca Giorgia Palmas (Acum sunt convins că toţi o s-o gugăliţi pe Giorgia  să vedeţi ce gusturi am. Dar nu sunt gusturile mele. Aşa zice gugălu că ea ar avea cele mai ţâţe dintre ţâţe. Aşa o fi... feri-o-ar canceru!).

Oricum, eu sunt convins că multe femei au încercat măcar odată reţeta şi lucrul ăsta mă bucură pentru că stimulează consumul de mere, pun agricultura în mişcare şi poate ieşim şi noi din criză ajutaţi încă odată de ţâţă. Şi dacă tot sunt femeile atât de naive încât să pună botul la orice sos miraculos de prin bloguri mă gândeam să le fac şi eu un favor ţăranilor care şi-au rupt spatele cultivând roşii şi să le fac vânzare, pentru că tot e sezonul lor acum. Aşa că:

„Fată, dacă miroşi acolo jos a peşte fermentat şi scoici expirate dă fuga la piaţă şi ia nişte roşii coapte. Stoarce-le între tâţe şi apoi fă-ţi un duş vaginal cu bulionul obţinut. Fierbe câteva spaghetti şi introdu-le în... tine. Apoi dasnează timp de 10 minute ca o curvă, aşa cum faci de fiecare dată când te duci într-un club. Aşează preparatul pe un platou şi cu ajutorul unei pietre ponce rade pe deasupra puţin caşcaval de pe călcâiul tău gros. Asfel, iubi, va fi fericit pentru că i-ai gătit şi... pentru că nu mai miroşi a hamsii între picioare poate îţi va face şi un oral.”

Trebuie să spun că Nicoleta este noua mea muză... izvorul meu de inspiraţie pentru viitoarele postări şi pentru asta vreau să-i mulţumesc şi să îi ofer drept ofrandă nişte „Caramel Apple Cupcakes”. Am făcut atât de puţine pentru că am vrut şi eu să încerc acel pireu minune pe propriu-mi penis să văd dacă pot da în priapism.

Ţâţe mai lăsate, dar niciodată siliconate!

Azi, omenirea a trimis pe Marte o conservă, în căutarea de parameci. Sincronizarea derulării acestui proiect ce implică nişte costuri astronomice cu perioada de ev mediu economic pe care o traversează globul, în care mulţi probabil se gândesc dacă îşi vor mai permite mâine o coservă de pateu, este una de-a dreptul hilară. Omul vrea cu orice preţ să-şi lărgească orizontul cunoaşterii. Şi cum acest orizont, zic eu, este la fel de strâmt ca o virgină, am zis să contribui şi eu la lărgirea ei (lui?!) cu marea mea... teoremă:

t_m = G

Cu alte cuvinte pentru cei ce nu mai au nici o dâră de cunoştinţe în materie de fizică, timpul traversat de un corp de masă m este egal cu forţa gravitaţională ce acţionează asupra acelui corp. Desigur, asta sună a aberaţie în accepţiunea fizicii clasice şi chiar a celei cuantice, motiv pentru care îndrăznesc să spun că ea aparţine unei noi ramuri a fizicii, creată de mine, numită fizica filozofică.

Eu cred că e evident pentru toată lumea că odată cu trecerea timpului, lucrurile în general... fie ele organice sau nu, încep să se lase.  Ţâţele, nu scapă nici ele de această lege universală. Astfel, după lungul preambul şi după o pauză de mai bine de jumătate de an, azi voi vorbi în premieră pe blogul meu cu ţâţe despre.. ce să vezi.. ţâţe.

Cred că este mai mult decat evidentă omniprezenţa ţâţelor în viaţa noastră de zi cu zi. Avem ţâţe peste tot. Nu-i deci de mirare că omul, uşor manipulabil din fire, a ajuns să le acorde o asemenea importanţă. Nu ştiu câţi îşi mai aduc aminte de rolul original pe care îl avea ţâţa pentru specia umană. În ziua de azi însă, acest rol esenţial până nu de mult, pare că s-a pierdut printre milioanele de tone de praf alb cu care actualele şi viitoarele generaţii au fost şi vor fi crescute. Azi, ţâţa nu mai hrăneşte copii. Ea hrăneşte mintea profund pervertită a bărbatului, ego-ul infinit al femeii, dar mai ales foamea veşnică de bani a unor oameni fără scrupule. Se trece foarte uşor cu vederea peste rolul covârşitor pe care ţâţele îl au în economia capitalistă. Cred că lista industriilor puse în mişcare de „cultul ţâţei” este una foarte lungă şi profiturile marilor corporaţii uriaşe.

Şi cum poţi tu totuşi, om malefic, ahtiat după bani, să convingi o mamă năpădită de hormoni şi instinct matern să îşi îndoape plodul cu prafuri amestecate cu apă în loc să facă ceea ce e natural? Simplu. O loveşti unde o doare ce-l mai tare: în feminitate. Îi spui că fără ţâţele alea  „perfecte” cu care suntem bombardaţi de pretutindeni, ea, nu este cu adevarat o femeie. O faci să creadă că ţâţele mari şi tari sunt unicul reper al feminităţi şi că fără de ele nu este decât o umbră fadă la care nu s-ar uita nici un orb. Şi pentru că numărul femeilor care posedă acele ţâţe ideale nu este unul foarte mare, frustrarea generată în rândul celorlalte femei, mame sau nu, va fi una uriaşă. Şi se ştie că frustrarea generează anumite nevoi. Nevoi pe care mulţi binevoitori  se vor oferi să le satisfacă ... cu un oarecare cost, desigur. Lapte praf, silicoane, sutiene magice, creme miraculoase, hormoni, pastile, prafuri, terapie, ciocolată, etc.

Totodată cum poţi păcăli mintea raţională a unui bărbat în aşa fel încât să îl transformi în cel mai mare instrument de frustrare a femeii. Simplu. Dai unui lucru, în acest caz ţâţa, o tentă sexuală. Şi bărbatul dacă aude de sex, în orice context, lasă jos lopata, lasă jos stiloul, abandonează orice gând constructiv şi zice: „Unde? Eu tre să-mi bag pula!”... Făcând şi eu parte din specie tre’ să recunosc că într-adevăr aşa ne comportăm. Şi cei cu interes, îi explică bărbatului prin intermediul pornografiei la ce sunt bune ţâţele. Păi de pildă poţi să te uiţi la ele până faci strabism, să-ţi curgă bala silabisind „Moah.. ce ţâââţee!”, să le lingi, să le sugi, să le plesneşti, să le storci ca pe nişte lămâi şi de ce nu să-ţi şi bagi pula între ele... pentru că desigur, trei găuri tot nu sunt suficiente. Prin aceste mijloace, ţăţa a devenit un element central în evaluarea femeii de către bărbat. Nu pot să fiu ipocrit şi să nu recunosc că şi mie îmi plac ţâţele, chiar foarte mult, dar nu pot merge până într-acolo încât să spun că eu văd ţâţele şi după aia femeia, aşa cum afirmă nişte iluştri experţi în domeniu. Cu alte cuvinte: „Dacă nu ai ţâţe.. fată, eu nu te văd deloc şi dacă le ai prea mari e posibil să nu mă mai intereseze restul că mi-am găsit cu ce mă juca”. Ce domeniu?.. chiar sunt curios ce facultate.. ce „mastăr” au ăştia de sunt citaţi drept experţi de revistele pentru femei în articole care nu fac decât să frustreze şi să genereze consum şi profit pentru nişte odioşi.

După cum ziceam şi eu am fost atins de acest „cult al ţâţei”. Şi eu văd în ţâţe feminitate şi sexualitate, dar nu într-un mod exagerat. Eu zic că o femeie cu ţâţe... oricum ar fi ele e întotdeauna mai bună decât nişte ţâţe perfecte fără o femeie în spatele lor. Şi sunt convins că de aceeaşi părere sunt majoritatea bărbaţilor cu excepţia celor mult prea afectaţi de industria pornografică şi a celor bolnavi de mania dimensiunii, despre care o să vorbesc altă dată.

A se continua...

No Comment...

Mă încearcă un sentiment de vină. Eu nu am fost ieri să protestez, dar vreau să mă apăr spunând că nu am ştiut despre aceste proteste. Când am aflat era deja prea târziu, prins fiind în mrejele făcătorilor de audienţă.

Pentru că sunt un tip antisocial, cel puţin în contextul a ceea ce se consideră a fi socializare în prezent, am preferat să îmi trăiesc zilele fără cont pe facebook. Regret profund acest lucru acum pentru că din câte am înţeles, bazele acestui protest s-au pus chiar pe acest site.

Din ceea ce am auzit la televizor cei care se raliaseră acestei mişcări au fost cu sutele de mii şi deşi cunosc sindromul creşterii exponenţiale de care suferă media, tind să cred că cifrele sunt reale.

La dracu, n-a trebuit decât să apară o postare pe "zid" ce-ar fi sunat cam: "Haide-ţi să îl susţinem pe Arafat în ziua de, la ora cu tare, în locul cu tare" şi a început să curgă cu like-urile. În fine, nu am să insist, dar e ironic să vezi cum nişte inşi profund antisociali în cel mai pur sens al cuvantului au declarat precum un beţiv care a doua zi nu-şi mai aduce aminte nimic din ce a pus la cale cu o seară în urmă (şi sunt singur că orice om a fost martor la o astfel de situaţie măcar odată în viaţă), că participă la acest protest.

Motivul, pentru care s-a întâmplat toată povestea asta am înţeles că a fost micţionatul preşedintelui pe domnul Arafat.

După aceea, un procent infim din marea de indignaţi de pe facebook dimpreună cu alţii care nu făceau parte din acest grup de "like-eri", dar care rezonau cu ideea, au pus în practică acest demers absolut lăudabil. Totul până aici mi se pare normal, ma rog, sau cel puţin cât de normal a mai ajuns sa fie normalul în ziua de azi.

Numai că apare o primă problemă, pe care nimeni din "greii" invitaţi la televizor nu a reuşit să o identifice. Toţi se întrebau: "Păi bine dom'le... oamenilor ăstora li s-au tăiat pensii, salarii, drepturi şi aşa mai departe şi ei nu au reacţionat în nici un fel şi acum că l-a dat Băsescu afară pe Arafat au sărit toţi de parcă zici că i-a înjurat de mamă. De ce?"

..ei, l-au numit pe Arafat sau situaţia creată în jurul acestui nume "picătura care a umplut paharul". Total greşit! Aici e vorba de picături şi pahare diferite şi văd că nimeni nu a înţeles asta. Cei de la care a pornit toată treaba asta cu siguranţă nu aveau paharele pline pana la penultima picătură. Picăturile care i-au iritat pe ei au fost cele care au ricoşat din chelia lui Arafat în timp ce Băsescu se pişa pe capul lui hăhăind.  Oamenii ăştia s-au enervat pentru că un ordinar, un om prost în toată puterea cuvântului îşi permite să dea într-un om competent, inteligent şi aşa mai departe. S-au simţit lezaţi de faptul că oameni inteligenţi cum sunt convins că majoritatea lor sunt pot fi umiliţi de nişte suboameni.

O altă problemă o reprezintă faptul că acest demers absoult laudabil cu motiv corect şi comportament ireproşabil a fost transformat într-o mizerie. De cine? De restul participantilor la puroiul creat ieri în Piaţa Universităţii. De aici incolo nimic nu mai e laudabil. Absolut nimic... Eu nu ştiu ce au vazut alţii la televizor, dar eu ştiu ce am vazut şi cu foarte puţine excepţii, figurile prezente acolo sigur nu erau cele mai sus menţionate. Eu nu am nimic direct cu oamenii de acolo, pentru că ieri, aseară, acolo... acolo au fost o parte din oamenii care nu mai au nici pahare pentru picaturi, probabil că o parte dintre ei nebuni, înfometaţi, umiliţi, dezumanizaţi, dar veşnic fără curaj au profitat ca nişte paraziţi şi s-au suit pe figura cu coloană vertebrală reprezentându-i pe cei ce protestau pentru cu totul alte motive. Mi-e milă de ei şi îmi pare foarte rău de situaţia în care se află, dar de apreciat pentru ce au facut aseară nu îi pot aprecia. Pe langă această categorie participantă au mai fost 2 de care vreau să mă leg, lăsându-i la o parte pe nebunii şi pe handicapaţii (medical vorbind) ce şi-au făcut loc în mulţime. Eu unul i-am vazut la TV. Voi?

Mă refer în primul rând la cei care nu aveau ce căuta acolo în nici un cotext. Mi-e şi silă să vorbesc de ei şi pana la urmă nu o s-o fac. Sunt genul ăla de vietăţi (pentru că nu sunt oameni) de care te loveşti întotdeauna pretutindeni. Mă duc să vomit...

Cealaltă categorie la care vreau să mă refer este cea a oamenilor despre care am vorbit mai sus, care aveau un cu totul alt scop iniţial şi anume acela de a-l susţine pe Arafat, dar care ulterior în loc să iasă din căcatul care s-a creat aseară au rămas acolo. Mi se pare o greşeală a lor.

Atât deocamdată... Să vedem ce se mai întâmplă. Eu zic că fără un pic de sânge nu or să rezolve nimic. Aşa că sânge să fie... Bloody Betty îi zice. Poftă bună.

De fapt revin și m-am răzgândit. Nu am să mai revin asupra acestui subiect pentru că nu are rost. Oamenii ăștia de sunt acolo la ora asta indiferent de motiv și mod de a reacționa, indiferent dacă vor fi proteste pașnice sau violente, indiferent dacă or să moară oameni sau or să se retragă în lașitatea lor ca până acum, nu or să rezolve nimic. Motivul e simplu... ținta lor, e greșită. Băsescu e un nimeni, un nimic pus acolo de alții... Aia ar fi o țintă bună, dar pe ăia nu-i văd mulți din cauza circului creat de ăștia.

Mulţi da' proşti...

Se aude pe la toate colţurile (de televizor) cum că e foarte mic procentul de promovabilitate în acest an la Examenul de Bacalaureat. Nici vorbă! Mie mi se pare o performanţă extraordinară. Eu cred, că toţi oamenii ăştia consternaţi de rezultate, nu sunt capabili să cuprindă în creierele lor anorexice realitatea ce îi înconjoară. Ţara pute de prostie. Aceasta ne-a cuprins plaiurile mioritice precum o epidemie, o ciumă, o boală genetică transmisă de la o generaţie la alta şi multiplicată exponenţial ducând astfel la apariţia generaţiei luate astăzi în vizor. Eu urăsc expresia "plaiurile mioritice", dar am folosit-o acum pentru că îmi dau seama că ea descrie un adevăr absolut... Ţara asta chiar e o fermă de oi - blânde, proaste, mulse şi tunse - şi al căror unic talent este acela de a behăii.

Eu văd şcoala ca pe o moară. În ea intră grâu, iar grâul până să ajungă pâine tre să se facă făină şi făină bună trebuie cernută de câteva ori. Bac-ul ar trebui să fie o astfel de sită capabilă să cearnă făina bună de tărâţe. Dar românul, un Hagi Tudose autentic, crede că dacă bagă un kil' de grâu, trebuie să scoată un kil' de făină. Eu nu zic că tărâţele nu-s bune, nu. Avem nevoie şi de borş şi nici pâinea neagră nu-i de lepădat, dar lucrurile nu trebuiesc amestecate. După cum am spus, proşti sunt mulţi, peste 70%, iar pentru că prostia are un număr foarte mare de sensuri, dacă ar fi să le luam în calcul doar pe cele legate de educaţie, procentul ar fi mult mai mare. Eu nu înţeleg de ce toată lumea trebuie să capete cu uşurinţă acest bilet către învăţământul superior. De ce trebuie ca cel deştept şi apt de muncă intelectuală să stea lângă cel prost, apt de muncă fizică ca în final cei doi să capete acelaşi statut ce într-o astfel de situaţie devine redundant.

În ceea ce priveşte motivul pentru care generaţia din ziua de azi a ajuns în halul ăsta e simplu: Prostia naşte şi mai multă prostie, iar dacă ar fi să ne luăm după ce-a spus Albert, cum că aceasta n-ar avea limite, ar cam trebui să ne facem griji în ceea ce priveşte viitorul nostru. Adică dacă noi cei din urma lor, care mai avem măcar o dâră de înţelepciune în noi, înotăm într-un mare rahat din care nu suntem capabili să ieşim, ăştia or să se ducă la fund de tot.

Nu o să stau acum să analizez părinţii, profesorii, sistemul, e prea târziu şi am spus suficient.. poate mâine, poate poimâine, poate niciodată...

Eu am făcut sărăţele.. multe da' bune.

Coşmarul unei nopţi de vară

Ieri, în cea mai fierbinte zi de până acum din acest an preapocaliptic, am avut parte de o noapte la fel de fierbinte alături de treimea mea. Totul a început cu o privire senzuală venită din partea mea care a declanşat o avalanşă de sentimente. Am început apoi să ne tachinăm reciproc pentru o perioadă. Ea vizibil doritoare şi-a dat frâu liber dorinţei şi m-a călărit pentru trei sferturi de ceas fără încetare. Eu nu am putut decât să mă supun. Într-un moment de ezitare al ei am reuşit să întorc situaţia, dar spiritul ei sălbatic nu m-a lăsat pentru mult timp şi am căutat împreună o poziţie care să ni se potrivească amândurora după care am continuat  până la epuizare. Am adormit repede fără să mă mai gândesc la nimic, doar că în dimineaţa asta mi-am adus aminte. Şi acum încep...

Ieri, după.. zic eu, mai bine de o săptămână de pauză am avut ocazia să dorm cu treimea mea. Îi zic aşa pentru că urăsc clişeele. Era târziu, ne pregăteamă să ne culcăm şi cu toate că poziţia de spate în spate, lăsând la o parte faptul că e folosită pentru a exprima multe chestii, este şi inexplicabil de comfortabilă, am reuşit totuşi de această dată să ne potrivim unul cu faţa la celălalt. Eu ca un porc de bărbat mi-am permis aroganţa (Mulţumim Gigi pentru expresie) să mă uit la ţâţele colegei de pat. Reacţia ei nu a întârziat să apară catalogându-mă absolut gratuit ca fiind "Libidinos". Instant s-a creat un context în care puteam folosi poziţia mai sus descrisă. A trecut foarte puţin timp şi colega a început să se foiască, iar eu, din nou ca un porc am zis să mă întorc cu gândul că poate nu s-a mulţumit doar cu o privire. Pe ea însă o frământa ceva puţin mai sus de zona la care mă gândeam eu.. de fapt, mult mai sus. Chiar în vârf. A urmat apoi o sesiune de monolog de vreo trei sferturi de oră în care n-am putut să fac altceva decât să ascult. Am sesizat o scurtă pauză în avalanşa de cuvinte şi am decis să-mi încep şi eu propriul monolog, doar că femeile ne surclasează la capitolul logoree şi nu am reuşit să fac faţă pentru mult timp. Am reuşit până la urmă să trecem de la monolog la dialog şi ca orice dialog într-un cuplu şi acesta era plin de contradicţii. Am discutat desigur toate aberaţiile posibile, pe care de obicei le analizăm singuri în liniştea nopţii, iar după mult timp ne-am oprit brusc şi, epuizaţi, am adormit. M-am trezit de dimineaţă şi mi-am adus aminte un singur lucru din aberaţia de aseară.

Se făcea că eu pe lângă faptul că sunt libidinos mai sunt şi cocalar pentru că spun "se merită" în loc de "merită". Acum eu cât oi trăi o să spun "se merită" deşi femeia avea dreptate şi ca să fiu sigur am apelat la o ternţă persoană, intelectuală la rândul ei, pentru a mă asigura. Ba mai mult, aproape că am învăţat toată gramatica într-o singură seară pentru a intra în dedesubturile acestui subiect grav şi sensibil pentru o anumită castă din minunata noastră ţară. După mine gramatica reprezintă religia în comunicare. Şi cum eu cred despre religie că nu e altceva decât o porcărie mizerabilă inventată de om, e de la sine înţeles că vizavi de gramatică părerea mea nu este mai bună. Nu spun că atât religia cât şi gramatica ar fi inutile. Ele sunt utile. Ele... limitează haosul interacţiunii umane, dar să le duci la extremă şi pe una şi pe alta mi se pare de prost gust.

Dar, să revin la mult controversatul "se merită". Din câte am înţeles eu, cu creierul meu îndestulat cu alte îndeletniciri mai utile decât gramatica, verbul "a se merita" nu există în DEX. Verbul "a merita" însă, există şi acesta este tranzitiv, personal, p.m.¹ Mă rog, nu mai intru în detalii gramatice pentru că sunt sigur că sunt destui cei care visează şi noaptea gramatica şi se umezesc. Pe lângă acest aspect tehnic am mai găsit un lucru interesant care spune că majoritatea verbelor personale din DEX pot fi depersonalizate însă verbul “a merita” reprezintă o excepţie de la această regulă. Excepţie care de sigur a fost hotărâtă de o mână de experţi, frigide şi impotenţi, care nu au avut altceva de făcut cu viaţa lor decât să impună nişte reguli care nu au în spate alt temei decât acela că aşa au vrut pulile lor moi şi pizdele lor uscate. Şi cum lumea e plină de creiere goale dornice să înveţe nişte reguli hotărâte de alţii fără a reflecta asupra lor şi nu de dragul de a le aplica ci mai degrabă pentru a le da cu tifla celor care îşi permit imprudenţa să facă o greşeală de gramatică în prezenţa lor. Ei bine eu mă piş pe ele de reguli şi pe ei de obsedaţi.

A nu se înţelege ca eu sunt partizan cu analfabeţii, agramaţii şi alte tipuri de persoane defecte din punct de vedere conversaţional. Dar, vreau să văd şi eu persoana aia care dacă cineva îi spune “se merită” în loc de “merită” sau îi scrie pe o foaie “vrei să fi” în loc de “vrei să fii” nu reuşeşte să înţeleagă, în vasta sa inteligenţă conturată de reguli fixiste ceea ce interlocutorul său a încercat să îi spună.

Idioţilor, constipaţilor, vânătorilor de “greşeli de gramatică clasice” devenite deja clişee, leşinaţilor după ocazii de furnizat explicaţii insuflate de profele de gramatică frigide din perioada voastră “postpubescentă”, mai relaxaţi-vă, luaţi un laxativ, faceţi nişte copulaţie, cine ştie...

Sper din tot sufletul ca acest text să fie plin de agramaticalităţi (Mulţumim Costi pentru neologism) care să le producă iritaţii în zonele intime cretin-sfertodocţilor, iar pentru ceilalţi care resimt o durere peniană când vine vorba de reguli gramaticale, dar ştiu totuşi să poarte o discuţie le închin acest desert fierbinte la propriu “Kinky Chocolate Espresso Vulcano” – murdar însă foarte plăcut – la fel ca sexul.

¹ p.m. - pizda măsii fiind versiunea mea pentru ş.a.m.d, pentru că m-am hotărât să încep o nouă gramatică - un fel de sectă a comunicării care sper că o să atragă numeroşi adepţi.

Zoofilie

Simt neapărat nevoia să mărturisesc ceva, să mă spovedesc acum înainte de Sfintele. Îmi plac vacile, găinile, porcii. Îmi plac şi oile dar numai la ocazii speciale şi să fie tinere, cât mai tinere, copile dacă se poate. Bine, acum dacă tot m-am apucat să dezvălui această parte întunecată a mea cred că trebuie să o fac până la capăt. Pe lângă faptul că sunt zoofil, zoopedofil (dacă există aşa ceva) mai sunt şi necrofil. Iubesc animalele moarte şi numai moarte. Pe cele vii nu le iubesc, dar nici nu le urasc. Îmi plac doar, le admir, le apreciez pentru ceea ce sunt - o parte din natură - şi în anumite cazuri o sursă de plăceri neamendabile de legi şi societate. Mă înclin în faţa naturii şi a animalelor pentru gustul lor bun. Acum că am lămurit ceea ce simt eu pentru animale vreau să mă leg puţin de acei oameni care sunt impropriu numiţi iubitori de animale. Nu înţeleg cum anume iubesc ei animalele dacă le privează de libertate. Ei se justifică spunând că "acele animale sunt oricum neajutorate şi nu ar avea nici o şansă să supravieţuiască în sălbăticie". Păi scuză-mă, dar şansa aia i-ai luat-o tu când te-ai decis să îl creşti într-o cutie de beton de câţiva metri pătraţi, să îi dai să mănânce crochete cu iz de pui sau pernuţe umplute cu moţ de balenă, să îi dai să se joace cu un plastic sau o textilă, să îl pui să se cace într-un colţ al casei sau să vină la tine să te roage să-l duci pe-afară. Ţie ţi-ar conveni mă animalule să te rogi de cineva să te ducă afară când te taie căcarea? Ţi-ar conveni să mănânci toată viaţa numai şrot de-ăla uscat cu aromă de cărnuri? Să-ţi dea pastile când te mănâncă în locul ăla al tău special sau mai rău să-ţi smulgă boaşele ca să te rezolve definitiv. Monstrule!

Acum, ca să termin într-o notă mai veselă această scurtă nesimţire a mea vreau să spun că îmi plac la nebunie afirmaţiile ca: "Oameii sunt răi!", "Animalele sunt mai bune!", "Uite! El mă iubeşte sincer şi nu vorbeşte. Tu în schimb...", "Ce mult îl iubesc!" - afirmaţii care sunt desigur specifice femeilor, căci dacă vin din partea unor bărbaţi putem fi siguri că ori sunt săriţi de pe fix, ori sunt nişte ipocriţi care vor să le intre în chiloţi femeilor via animale, ori le place untul. Păi, animalul e la fel de ipocrit ca şi goriloiul care vrea să te pătrundă, numai că interesele lui sunt îndreptate către mâncare şi adăpost. Cât despre iubirea ei faţă de animal care se manifestă mult mai uşor decât faţă de idiotul care se dă peste cap pentru a o căpăta... păi de ce să se mai dea peste cap? De ce să nu tacă dracului din gură şi să înceapă să latre, să mârâie să miaune, să stea în patru labe, să se lingă la cur, să-şi lase părul mare ca să se transforme într-o blană sau dacă are deja mult să-l spele cu balsam ca să devină pufos, să se lase hrănit, mângâiat, să se cace prin casă ocazional, să borască pe unde apucă. Sincer, eu unul, aş face toate chestiile astea cu cel mai mare drag dacă asta ar face-o pe cea de lângă mine să mă iubească. Amin şi aleluia... Paşte fericit şi ţineţi colebilu şi telefonu aproape în caz că mâncaţi ca sparţii.

La mulţi ani România! (partea a II-a)

 Mi-am văzut în continuare de drum, sperând că nu i-am stricat ziua acelui depozit de colesterol şi am ajuns într-un final în staţia de autobuz, care spre fericirea mea era dotată cu piscină proprie, în caz că simţeam nevoia să mă răcoresc în acea zi toridă de februarie.

Am făcut mai apoi ceea ce probabil face fiecare bucureştean, care vrea să se deplaseze, cu cel puţin un sfert din viaţa sa activă: am aşteptat...

În Bucureşti, regulile de deplasare a unui obiect în timp şi spaţiu, par să sfideze legile universale ale fizicii, motiv pentru care: “un obiect autopropulsat ce se deplasează pe o traiectorie rectilinie şi foarte rar uniformă, trebuie să staţioneze pentru o perioadă de timp mai mare sau egală (de preferat mai mare, cât mai mare, maximă...) cu perioada de timp necesară parcurgerii distanţei dintre două puncte”

În timp ce elaboram această teorie demnă de premiul Nobăl a sosit şi măgăoaia pe patru roţi, după cum spune ăl cu graiu’ neaoş, ce urma să mă ducă spre Mecca sistemului de transport în masă din România şi anume Gara de Nord. Dar până să ajung acolo am avut şansa să văd la un loc adunate toate categoriile sociale reprezentative din România mai puţin specia de Dorobanţi.

Troleul era pe jumătate plin cu ţigani, fapt ce îmi confirma teoria cum că noi devenim o minoritate în propria ţară. Poate că e doar o impresie de-a mea dar în timp ce ei au turme de puradei, româncele noastre emancipate abia dacă se mai screm să facă un copil. Eu n-am nimic cu ţiganii, Doamne fereşte, doar că mă enervează felul cum vorbesc în 2 limbi în acelaşi timp, volumul sonor pe care îl folosesc, cuvintele, mirosul... o vai, mirosul şi nu în ultimul rând sacii ăia de rafie supradimensionaţi pe care îi cară mereu după ei.

Pe lângă ţigani, troleul mai transporta şi muncitori obosiţi ce se întorceau de la bere, babe gata să îţi arunce priviri înţepătoare în caz că îndrăzneai să le furi locul bun (cel din faţă de pe partea dreaptă), moşi care se considerau insultaţi dacă le ofereai locul pe scaun şi nelipsitul aurolac care degaja mirosuri ce îi făceau pe ţiganii mai sus menţionaţi să pară flori de primăvară.

La una din staţii, companiei deja selecte i s-au alăturat două personaje care vorbeau o limbă de circulaţie internaţională, cea a alcoolicilor anonimi. Unul dintre ei avea o faţă pe care se citea “Ignorance is bliss” şi pe care se scurgeau secreţii din toate orificiile probabil datorită relaxării induse de licorile toxice anterior consumate. Celălalt, la o manevră bruscă a şoferului şi-a pierdut urma de echilibru pe care o mai avea şi s-a prăvălit peste sarsanalele pirandei. De aici până la un conflict interetnic nu a mai fost decât un pas. Imaginea nu o pot reproduce în cuvinte, dar pe mine unul m-a uns la suflet, motiv pentru care am stat până la capăt să o urmăresc. Restul, au coborât probabil de frică sau scârbă, eu nu.. am stat până la capăt pentru a acumula în mine suficientă scârbă, ca atunci când o să plec, să nu am în mine nici o urmă de îndoială sau regret.

Am ajuns în sfârşit la gară şi m-am îmbarcat în trenul despre care se zice că poate atinge viteza întunericului. Lângă mine, s-a aşezat un individ care reflecta perfect “visul românesc”: purta blugi din ăia vrac, de sunt mereu la ofertă în supermarketuri cu 10 lei pe kilogram sau ceva de genu’, dar asta nu îl împiedica să posede un telefon cu taci scrin pe care îl degeţea neîncetat precum o fecioară în călduri. Păi cam ăsta e românul autentic, dacă n-are el telefon de ultimu’ tip pe care să asculte manele fără căşti, chit că are chiloţii rupţi în cur nu a făcut nimic.

Aşa că la mulţi ani fă (Românie)! Tortul ăsta nu e pentru tine. Pentru tine o colivă şi o veşnica pomenire pe ritmuri de manele. Odihnească-te-ai în chinuri!