Natură moartă...

Lacul Scropoasa, Septembrie 2013: Natură moartă ... dar proaspătă.

Mă enervează superioritatea asta autoproclamată a omului. Superioritate în care eu nu cred. Aş zice mai degrabă că suntem complecşi şi complexitatea asta se datorează conflictului permanent şi simultan dintre raţionamentele şi iraţionalul specifice omului. Dincolo de astea nu suntem cu nimic speciali faţă de animale pentru că şi noi, ca şi ele, mâncăm, ne căcăm, ne futem, omorâm şi murim. Faptul că facem toate astea într-un mod cât mai nenatural şi complicat, nu face decât să arate dorinţa noastră obsesivă de a ne diferenţia cât mai mult de animale.

Omul spune despre el însuşi că e în vârful lanţului trofic şi deşi în mare parte e adevărat, atunci când iese din cochilia civilizaţiei, acesta ajunge brusc pe meniul multor animale. 

Mie nu-mi plac foarte multe aspecte ale acestei cochilii pe care omenirea a construit-o, dar faptul că am tras o linie între civilizaţie şi sălbăticie cu scopul de a ne izola de animale îl consider un lucru benefic pentru ambele părţi: pe noi nu ne mai mănâncă animalele şi nici nu mai suntem nevoiţi să le omorâm pentru a ne apăra de ele.

În ciuda acestei convenţii acceptebile a omului cu natura, există o latură a societăţii, care deşi beneficiază şi profită totodată de avantajele civilizaţiei, încearcă să o saboteze. Ei vin cu tot felul de argumente iraţionale pentru a justifica prezenţa animalelor în oraş. Nu există absolut nici un alt motiv pentru prezenţa animalelor în oraş în afara de cel menţionat aici.

Proprietarii de animale din oraş ar trebui să înţeleagă că a avea un câine e un privilegiu pe care restul societăţii îl oferă lui şi e totodată o responsabilitate a acestuia pe care trebuie să şi-o asume cu toate consecinţele. Într-o fantezie de-a mea, în care îmi imaginez că trăiesc într-o societatea normală, un posesor de animal ar trebui verificat periodic atât psihologic cât şi din alte privinţe dacă e apt să deţină un animal. Însă în lumea reală, ei nu sunt constrânşi de nici un fel de lege, deşi ei sunt adevărata problemă. Ei sunt principalul motiv al existenţei câinilor pe străzi, a întreţinerii numărului lor şi chiar a înmulţirii acestora.

Proprietarii de animale fac parte dintr-un grup social mult mai mare şi anume cel al iubitorilor de animale, care deşi nu deţin neapărat un animal, manifestă sentimente puternice faţă de acestea. Ok.. să zicem că înţeleg acest fetiş al omului pentru animale, ce nu înţeleg eu este de ce acel om, care are clar o problemă psihologică, vine şi ne spune nouă, restul, cei fără fetişuri pentru animale, că suntem inumani, iraţionali sau sub-animale. Culmea, că inumani sunt ei, pentru că uman înseamnă cu dragoste faţă de om şi nu de animale.

Soluţii.. ?

Scopul suprem al oricărui organism viu de pe acest pământ este reproducerea, perpetuarea speciei. Să vii tu "iubitor de animale" să îl castrezi (pentru că ăsta e termenul mai puţin elegant pentru sterilizat) înseamnă să îi anulezi scopul. Logic şi raţional vorbind, de ce ai mai vrea... gândindu-te la binele lui să îl ţii în viaţă? Ca să îţi satisfaci tu un fetiş şi să ai orgasm la ideea că eşti om bun cu compasiune pentru animale. Nu eşti decât un altfel de pervers. Unul dintre cele mai urâte feluri. Nici nu are rost să mai vorbesc de implicaţiile economice ale unui astfel de demers... pentru că da, totul se reduce la bani şi asta e o variantă scumpă şi ineficientă şi la fel de predispusă la generat venituri consistente pentru cei ce ştiu să profite de pe urma prostiei. 

Să îi omori direct pare brutal, dar e mult mai eficient şi economic dacă o faci într-un mod inteligent. E mai economic pentru că elimini partea în care trebuie să îi şi adăposteşti şi să îi îngrijeşti. Însă metoda asta ar fi ineficientă dacă nu ar fi urmată de un set de legi care să controleze strict posesorii de animale. Cu siguranţă nu e cea mai bună metodă, dar e cea mai eficientă.

Mai există o a treia variantă care ar fi şi eficientă şi lipsită de brutalitate dacă nu ar exista ipocrizia acestor "iubitori de animale". Fiecare iubitor de animale să îşi ia acasă câte un câine, să îl castreze, să îl deparaziteze, să îl adăpostească, să-l hrănească, să îi sufle şi în cur din partea mea. La cât de mulţi din ăştia am văzut eu zilele astea peste tot, sunt convins că nu le-ar ajuge câinii. O subvariantă a acestei variante ar fi ca fiecare din acesti zoofili să doneze câte 2% din impozitul lor pentru crearea de adăposturi pentru câinii vagabonzi. O subvariantă a acestei subvariante, dat fiind ineficienţa totală a autorităţilor de a rezolva problemele, ar fi înfiinţarea unei asociaţii private care să se ocupe cu strângerea de fonduri şi gestionarea situaţiei.

Ultima variantă ar fi ca voi, zoofililor, dacă nu sunteţi capabili să acceptaţi civilizaţia şi rigorile ei să vă mutaţi cu tot cu animalele pe care voi le-aţi adus în oraşe, înapoi în natură. Să trăiţi voi acolo în natură în comuniune cu ele, departe de brutalitatea noastră. Să mâncaţi bălării, să vă căcaţi în boscheţi, să vă ştergeţi cu frunze, să vă încălziţi la foc, să vă spălaţi în râuri, să dormiţi sub cerul liber şi să le lăsaţi pe animale să vă mănânce plozii şi pe voi pentru că sunteţi prea buni să le faceţi vreun rău.