Una... Alta (Ep.7) - Dreptul la moarte...

Nu e om care să nu fi purtat măcar odată un dialog interior despre sinucidere. Viaţa îi oferă constant momente să o facă. Plictiseala, curiozitatea, nevoia filozofică ori pur şi simplu nevoia unei soluţii îl face pe om să ia în calcul opţiunea butonului de autodistrugere.

Sunt două tipuri de oameni când vine vorba de sinucidere. Cei care văd în sinucidere un drept la moarte, un „fast forward” pentru o viaţă mai lipsită de sens decât idea generică de sens pe care viaţa îl poate avea. După mine, viaţă lipsită de sens înseamnă să nu poţi întreprinde acţiuni lumeşti pe care alţi oameni le pot întreprinde din cauza unor boli sau handicapuri cu care natura, bunul dumnezeu, purul hazard sau cine dracu’ o face lucrurile să se mişte în universul ăsta ţi le-a oferit. Cea de-a doua categorie sunt oamenii care văd în sinucidere o unealtă de manipulare sau şantaj, o metodă dă a capta atenţia pe care nu o merită sau de a crea aparenţa unui motiv mai profund pentru ceea ce de fapt este realitatea unei vieţi ratate. Paradoxul e că în timp ce oamenii din prima categorie au motive temeinice să îşi pună capăt zilelor, foarte puţini au curajul să o facă şi chiar mai puţini reuşesc, în timp ce ăilalţi ale căror motive sunt superficiale şi controlabile par să abuzeze într-o veselie de „buton” şi chiar dacă nu vor cu adevărat să moară ei chiar reuşesc. Probabil e un mecanism de autocurăţare al naturii.

Sigur, ce-am făcut eu aici e o simplificare grosolană pentru o infinitate de situaţii, combinaţii, permutări şi variabile. Evident că există cazuri particulare mult mai complexe:

„Cornel s-a născut într-o familie săracă. Când era mic, mă-sa nu l-a hrănit cu ce trebuie, că era proastă şi nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut, mai mult decât o franzelă şi parizer de 3 lei kilu’ nu îşi permitea să-i dea. În adolescenţă Cornel s-a trezit că era rahitic, adus de spate, avea bube pe faţă de care n-a scăpat toată viaţa, deşi el citise prin cărţi că e de la hormoni şi pubertate.  Tot de la hormoni şi pubertate aştepta să-i crească pula, care era mică. Nu mică aşa cum o au toţi frustraţii ci mică pe bune... era cât degetu’ mic de la picior şi asta doar când o avea sculată, în rest puteai să juri că are două burice. Cu toată alimentaţia deficitară se pare că creierul lu’ Cornel scăpase, ba chiar era mult peste media celor din jurul lui. Citea mult, nu pentru că i-ar fi plăcut ci pentru că nu avea cu cine să-şi piardă timpul. Ştia programare, chiar foarte bine. Cu greu a ajuns să se angajeze într-o multinaţională. Deşi lucra foarte mult, cât pentru tot departamentul, el nu a reuşit în 5 ani să fie avansat. Ştia de ce, dar era mulţumit că avea totuşi de lucru şi câştiga cât să se întreţină. Cealaltă alternativă a lui ar fi fost casier la supermarket, dar musofobia lui îl împiedica să facă asta. Cornel avea acum 28 de ani, nu făcuse sex niciodată, nu a avut nici o prietenă, s-a sărutat o singură dată şi asta într-un team building în care o tipă a primit provocarea să îl sărute. [...] L-au găsit mort în camera de xerox. Avea spume negre la gură şi era plin de praf de toner pe cămaşa gălbuie. ”