Una... Alta (Ep.8) - Sunete inteligente...

M-a întrebat cineva de curând dacă am vreun defect, nu cu intenţia de a-mi aclama perfecţiunea ci vrând probabil să vadă dacă sunt conştient în aroganţa mea copleşitoare de defectele ce mă bântuie. Lista e vastă şi variată, dar eu mi le accept şi încerc să trăiesc cu ele. Problemele apar atunci când alţii mă folosesc şi se împiedică în acţiunea lor de defectele mele.  Eu, mecanism complex dar imperfect, cu capacităţi limitate de autoreparare, le ofer exact ceea ce vor: imaginea unui utilaj fără sentiment ori raţiune, care funcţionează pe bază de comenzi şi procese. Un defect nu poate fi, din punctul meu de vedere, reparat de entitatea ce manifestă acel defect. El trebuie remediat cu ajutor din exterior. Am multe defecte şi până acum am primit, precum un automat de sandvişuri doar monezi, comenzi, pumni şi picioare în caz că nu m-am conformat. N-am întâlnit până acum vreun om capabil să repare ceva la mine şi nu mă deranjează atâta timp cât pe ei nu-i deranjează. Există totuşi câteva defecte inofensive şi amuzante pe care le posed şi cu care nu mi-e ruşine.

De când mă ştiu, am obiceiul să mă ataşez de anumite obiecte şi să le folosesc dincolo de limitele bunului simţ, sărind mult peste gradele maxime de dezintegrare, agăţându-mă cu disperare de ultimii atomi care alcătuiesc nefericitul articol ce a avut nenorocul să-mi cadă în posesie. Un exemplu bun ar fi chiloţii. Deşi am o grămadă de perechi, tot am tendinţa să port aceleaşi  trei-patru perechi preferate din care una e clar regină. Şi regina mea n-are coroană, nu luceşte... e găurită, lărgită şi lăsată. Chiar şi cu un dulap plin de chiloţi noi, dacă regina ar fi la uscat pe sârmă, aş fi în stare să scot „fionu’” s-o usuc numai să ştiu că port perechea mea de chiloţi preferată. Acelaşi lucru e valabil şi pentru restul hainelor şi a încălţămintei. Cu riscul de a apărea în faţa celorlaţi drept un amărât neîngrijit mă apăr spunând că nu-i vorba de zgârcenie ori delăsare ci pur şi simplu de ataşament şi de răzvrătire împotriva importanţei exagerate pe care omul comun îl atribuie hainelor.

Lăsând de o parte domeniul textil mă îndrept către un alt domeniu în care supeficialitatea umană s-a infiltrat, transformând utilitatea tehnică în utilitate psihică. Eu nu sunt un om anti-tehnologie, cred doar că dacă îţi însuşeşti un obiect care nu îţi este cu adevărat folositor eşti un idiot şi un manelist ordinar. Majoritatea celor care au smartphone îl au în primul rând pentru că e un „must”, o extensie a personalităţii, o chestiune de statut şi o unealtă de a umple multul timp pe care un idiot îl posedă, desfăşurând activităţi inutile.

Nu ştiu cine a înventat denumirea de smartphone, dar e clar că a fost un idiot. Căci dispozitivele astea, care sunt într-adevăr inteligente, de multe ori mai inteligente decât cei ce le folosesc , nu sunt cu nimic mai speciale decât banalele telefoane când vine vorba de a face ceea ce e făcut să facă un telefon şi anume să transmită sunete la distanţă... nimic mai mult. De nimic mai mult nu am avut nici eu nevoie de la un telefon până acum şi cred ca nici de acum înainte foarte mult timp, motiv pentru care de vreo 5 ani de zile am avut acelaşi telefon care zilele astea a început să se dezintegreze şi să capete o conştiinţă proprie, făcând lucruri pe care eu nu i le ceream. M-am îndreptat deci cu sufletul îndurerat la un magazin de-al furnizorului de care aparţin şi am cerut un telefon care mi se cuvenea gratuit, conform contractului.

V: Bună, te pot ajuta?

M: Da.. (cu o voce nehotărâtă în timp ce mi-l scoteam din pantaloni. Îl ţineam pe partea dreaptă)

V: Vai! Ce mic e!

M: Mda, nu e primul lucrul pe care ar vrea un bărbat să-l audă de la o femeie, dar mă rog...

V: Haha! Glumeţ mai eşti. (spuse ea în timp ce mi l-a luat în mână) Hai să vedem ce putem face. 

Şi a început să-mi înşire diverse opţiuni unele mai monstruase ca altele.

M: Linişteşte-te, n-am nevoie de aşa ceva, vreau unu care să ţină mult.

V: Da, înţeleg, e o problemă cu toate astea în ziua de azi, nu mai ţin deloc..

M: Al meu încă ţine, doar că îşi cam face de cap singur, mă enervează.

Deja crescusem în ochii ei. Îşi dăduse seama că eu nu sunt ca ceilalţi, că pentru mine acel obiect nu e atât de important şi că eu îl folosesc doar atunci când trebuie şi cum trebuie. Era prietenoasă şi a început să mă întrebe lucruri care nu aveau legătură cu ceea ce venisem acolo să fac. La un moment dat m-a întrebat dacă i-l mai dau odată ca să-l bage în al ei, lăsându-şi mâna să alunece uşor sub biroul unde stătea. Şi l-a scos la vedere, era banal de mare, iar eu i l-am smuls pe-al meu din mâinile-i deceptive şi am fugit mâncând pământul...