M-a întrebat
cineva de curând dacă am vreun defect, nu cu intenţia de a-mi aclama
perfecţiunea ci vrând probabil să vadă dacă sunt conştient în aroganţa mea
copleşitoare de defectele ce mă bântuie. Lista e vastă şi variată, dar eu mi le
accept şi încerc să trăiesc cu ele. Problemele apar atunci când alţii mă
folosesc şi se împiedică în acţiunea lor de defectele mele. Eu, mecanism complex dar imperfect, cu
capacităţi limitate de autoreparare, le ofer exact ceea ce vor: imaginea unui
utilaj fără sentiment ori raţiune, care funcţionează pe bază de comenzi şi
procese. Un defect nu poate fi, din punctul meu de vedere, reparat de entitatea
ce manifestă acel defect. El trebuie remediat cu ajutor din exterior. Am multe
defecte şi până acum am primit, precum un automat de sandvişuri doar monezi,
comenzi, pumni şi picioare în caz că nu m-am conformat. N-am întâlnit până acum
vreun om capabil să repare ceva la mine şi nu mă deranjează atâta timp cât pe
ei nu-i deranjează. Există totuşi câteva defecte inofensive şi amuzante pe care
le posed şi cu care nu mi-e ruşine.
De când mă ştiu,
am obiceiul să mă ataşez de anumite obiecte şi să le folosesc dincolo de limitele
bunului simţ, sărind mult peste gradele maxime de dezintegrare, agăţându-mă cu
disperare de ultimii atomi care alcătuiesc nefericitul articol ce a avut
nenorocul să-mi cadă în posesie. Un exemplu bun ar fi chiloţii. Deşi am o
grămadă de perechi, tot am tendinţa să port aceleaşi trei-patru perechi preferate din care una e
clar regină. Şi regina mea n-are coroană, nu luceşte... e găurită, lărgită şi
lăsată. Chiar şi cu un dulap plin de chiloţi noi, dacă regina ar fi la uscat pe
sârmă, aş fi în stare să scot „fionu’” s-o usuc numai să ştiu că port perechea
mea de chiloţi preferată. Acelaşi lucru e valabil şi pentru restul hainelor şi
a încălţămintei. Cu riscul de a apărea în faţa celorlaţi drept un amărât
neîngrijit mă apăr spunând că nu-i vorba de zgârcenie ori delăsare ci pur şi
simplu de ataşament şi de răzvrătire împotriva importanţei exagerate pe care
omul comun îl atribuie hainelor.
Lăsând de o parte
domeniul textil mă îndrept către un alt domeniu în care supeficialitatea umană
s-a infiltrat, transformând utilitatea tehnică în utilitate psihică. Eu nu sunt
un om anti-tehnologie, cred doar că dacă îţi însuşeşti un obiect care nu îţi
este cu adevărat folositor eşti un idiot şi un manelist ordinar. Majoritatea
celor care au smartphone îl au în primul rând pentru că e un „must”, o extensie
a personalităţii, o chestiune de statut şi o unealtă de a umple multul timp pe
care un idiot îl posedă, desfăşurând activităţi inutile.
Nu ştiu cine a
înventat denumirea de smartphone, dar e clar că a fost un idiot. Căci
dispozitivele astea, care sunt într-adevăr inteligente, de multe ori mai
inteligente decât cei ce le folosesc , nu sunt cu nimic mai speciale decât
banalele telefoane când vine vorba de a face ceea ce e făcut să facă un telefon
şi anume să transmită sunete la distanţă... nimic mai mult. De nimic mai mult
nu am avut nici eu nevoie de la un telefon până acum şi cred ca nici de acum
înainte foarte mult timp, motiv pentru care de vreo 5 ani de zile am avut
acelaşi telefon care zilele astea a început să se dezintegreze şi să capete o
conştiinţă proprie, făcând lucruri pe care eu nu i le ceream. M-am îndreptat
deci cu sufletul îndurerat la un magazin de-al furnizorului de care aparţin şi
am cerut un telefon care mi se cuvenea gratuit, conform contractului.
V: Bună, te pot ajuta?
M: Da.. (cu o
voce nehotărâtă în timp ce mi-l scoteam din pantaloni. Îl ţineam pe partea
dreaptă)
V: Vai! Ce mic e!
M: Mda, nu e
primul lucrul pe care ar vrea un bărbat să-l audă de la o femeie, dar mă rog...
V: Haha! Glumeţ
mai eşti. (spuse ea în timp ce mi l-a luat în mână) Hai să vedem ce putem
face.
Şi a început
să-mi înşire diverse opţiuni unele mai monstruase ca altele.
M: Linişteşte-te,
n-am nevoie de aşa ceva, vreau unu care să ţină mult.
V: Da, înţeleg, e
o problemă cu toate astea în ziua de azi, nu mai ţin deloc..
M: Al meu încă
ţine, doar că îşi cam face de cap singur, mă enervează.
Deja crescusem în
ochii ei. Îşi dăduse seama că eu nu sunt ca ceilalţi, că pentru mine acel
obiect nu e atât de important şi că eu îl folosesc doar atunci când trebuie şi
cum trebuie. Era prietenoasă şi a început să mă întrebe lucruri care nu aveau
legătură cu ceea ce venisem acolo să fac. La un moment dat m-a întrebat dacă
i-l mai dau odată ca să-l bage în al ei, lăsându-şi mâna să alunece uşor sub
biroul unde stătea. Şi l-a scos la vedere, era banal de mare, iar eu i l-am smuls pe-al meu din mâinile-i
deceptive şi am fugit mâncând pământul...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu