Una.. Alta (Ep.12) - Să nu iei numele Oanei Roman în desert

Se pare că să alături elementele Oana Roman şi maioneză într-o glumă pe cel mai vizualizat blog culinar din ţară, nu e o idee înţeleaptă. N-am făcut-o cu rea intenţie. A venit doar ca ceva la îndemână într-un şir amuzant de scuze pentru care ai avea 10 albuşuri în frigider. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nu e cea mai potrivită glumă pentru că dacă aş fi avut-o invitată pe Oana Roman la cină n-aş mai fi avut nici albuşuri.

Nu mă deranjează Oana Roman, cum nu mă deranjează nici malaria. Ea parazitează un mediu şi oameni de care eu stau cât se poate de departe. După ce am fost mustrat de către o gloată de doamne pe blogu’ lui Hădean am avut totuşi bunul simţ să încropesc un mic CV al acestei protozoare supradimensionate căutând pe google: „oana roman maioneză”. Mi-a fost suficient să văd titlurile articolelor de pe primele două pagini şi câteva imagini cu ea. Am aflat că e o nimeni care face nimic. O grasă urâtă care a ajuns în atenţia publicului pentru că acu treizeci şi ceva de ani un politician expirat fără gât i-a dat la suveică unei cusătorese de la APACA. Şi de parcă n-ar fi de ajuns că e grasă şi urâtă mai e şi mahalagioaică, cancană, grobiană, lipsită de cultură şi inteligenţă, de fineţe şi feminitate, de umor sau carismă. Nu are practic nici un lucru care să compenseze aspectul ei hidos.

Să fie clar! Eu nu am nimic cu grasele. Există şi grase frumoase. Majoritatea graselor sunt chiar mai plăcute ca persoane decât toate scândurile, tocmai pentru că ele ştiu că nici un om cu capul pe umeri nu respinge un alt om doar pentru că e gras.

Oana Roman trăieşte exploatând empatia surorilor ei de suferinţă prin intermediul canalelor media. Apare grasa la televizor cu neputinţa ei de a slăbi şi brusc toată masa de şuncă naţională începe să vibreze la unison întru suferinţă. Şi de parcă n-ar fi de ajuns, pe lângă toate astea, mai apar şi cele care empatizează şi cu un căcat proaspăt pe trotuar, care suferă la orice nedreptate comisă în univers, cele cu multe pisici şi care n-au mai făcut sex de niciodată... ele sunt mai hidoase decât Oana Roman.

O proastă din asta, pe care n-am putut-o face proastă pe blogul lui Adi pentru că nu vreau să-i sperii audienţa îmi spune mie la un moment dat: „ Tocmai că e un blog culinar. Stilul contează mereu, indiferent de conținut. De aceea nu am să pot niciodată să gust ceva ieșit din mâna personajului Gordon Ramsay, oricât de ridicat în slăvi ar fi. Atmosfera toxică influențează negativ până și preparatele cele mai bune.”

Idioata pământului. Dacă ai ştii tu ce atmosferă toxică există în mai toate bucătăriile, inclusiv în cele din care iese o mâncare extraordinară, nu ai mai mânca pe nicăieri. Până şi mamaie, mnezio s-o ierte, blestema şi cratiţele în care făcea mâncare şi nici ea, nici mâncarea ei nu erau rele, ba din contră. Tu care probabil faci o mâncare oribilă, mâncată şi adulată din nevoie şi obligaţie de către cei apropiaţi ţie, nu ai de unde să ştii că un om care face mâncare cu adevărat bună, suferă, trudeşte şi urlă, înjură şi blesteamă şi mai face şi câte o glumă ca să poată să încheie o zi viu şi să poată să o ia de la capăt cu următoarea.

În imaginea de sus o avem pe Oana Roman ajunsă la spital după ce a înghiţi un borcan de maioneză cu totul. Doctorii au spus că pacienta este în stare stabilă şi că tractul ei digestiv obişnuit cu astfel de abuzuri va elimina fără nici o problemă borcanul, fără maioneză în el, desigur.

Minime (Ep.12) - Fericiţi cei săraci cu duhu'

Oamenii când se nasc, sunt fericiţi şi proşti. E ceva firesc şi toţi am pleact din punctul ăla. Unii rămân proşti şi implicit fericiţi toată viaţa lor. Alţii, puţini, devin deştepţi, cu adevărat deştepţi, erudiţi şi preţul pe care îl plătesc e tristeţea. Grosul însă, noi, restul, pătura de mijloc a capacităţii intelecutale umane, trăim undeva la graniţă, oscilând permanent într-o parte sau în alta în funcţie de context. Acesta e omul modern, civilizat, un oximoron materialisto-moralist.  Noi nu suntem capabili să percepem fericirea sau tristeţea, care sunt niste stări permanente, cronice, motiv pentru care am fabricat concepte precum bucuria pentru a mima fericirea fără a  îndeplini condiţia esenţială – a fi prost. Atunci când omul se bucură se întoarce cu faţa spre posibilitatea de a fi prost şi când simte că se apropie prea mult de această posibilitate încetează să se mai bucure. Tristeţea e un sentiment nobil, pentru a o conştientiza e nevoie să fi cu adevărat deştept. Omul comun reuşeşte în cel mai rău caz să se supere şi motivele pentru care o face nu sunt nicidecum nobile. Deşi tânjeşte după deşteptăciune îi e prea frică de tristeţe. Omul comun e laş, de aia umanitatea în întregimea ei nu e nici fericită, nici deşteaptă.  Deci tu, dacă într-o zi n-ai avea încotro şi ar trebui să alegi către ce extremă ai apuca-o?

Minime (Ep.11) - Ce proust sunt!

Nostalgia e un fel de maşină a timpului. La fel cum prostul de Marcel a reuşit să se întoarcă în timp, în timp ce sorbea un ceai şi plescăia o madlenă şi eu am avut un astfel de moment. Stăteam la metrou, în faţa unui chioşc dubios cu produse expirate, cu 3.5 lei în portofel. Eram la facultate, viaţa era grea şi un senviş 5 lei. I-am întins vânzătoarei ultimii mei bani şi am întrebat-o ce poate să-mi dea de banii ăia. Mi-a înmânat o pungă albastră, soioasă pe care scria ostentativ: Madlene. Am muşcat una din gâlmele alea unsuroase cu miros sintetic şi m-am trezit brusc în Ploieşti. Eram pe strada Nicopole colţ cu Colinei în faţa unui butic cu prietenul meu gras de atunci. Aveam 10 ani şi echivalentul a 60 de bani în buzunar. Am intrat în magazin şi mi-am dat toţi banii pe o „magdalenă”. N-am luat-o pentru că-mi plăcea, am luat-o pentru că era singurul lucru care costa 60 de bani. Prietenul meu mai gras, şi la portofel, şi-a luat trei. Am mâncat-o acolo, în stradă, ca un tirist amărât care nu mai are bani şi de cameră şi serveşte curva direct în parcare, sprijinită de o roată. Gustul ăla, fabricat proababil într-un laborator clandestin de la marginea unui oraş, dintr-o zonă defavorizată, mi-a străbătut mănunchiul de nervi ce duc din gură şi nas către creier şi s-a instalat pentru eternitate în vastitatea sistemului meu limbic. Din momentul ăla am fost condamnat pe viaţă să salivez abundent şi incontrolabil atunci când fie şi doar aud cuvântul madlenă. Continuarea aici...

Una.. Alta (Ep.11) - Muicăăă!

Mi-a zis o tipă acu’ ceva vreme că prostul meu obicei de a mânca pastele răsfierte se datorează maică-mii. Se prea poate, însă problema cu teoria ei e că prea putini din generaţia mea, mănâncă pastele aşa, cu toate că toţi am...

Acu’ vreo cinşpe ani când aveam eu puţa mică, pot să jur că nu ştia nici dracu’ ce-s alea paste al dente, iar de orez ce să mai zic.  Nu tată, pe vremea mea, toată lumea fierbea macaroane, că doar macaroane erau, până deveneau una cu zeama în care-şi găsiseră sfârşitul... şi erau bune. Orezul era de un singur fel şi se făcea pilaf, iar când folosim cuvântul pilaf în afara contextului culinar, la pilaful ăla de atunci ne referim, fiert până crăpa bobul în patru într-un terci plin de gust. Acum toată lumea le mănâncă al dente, nu pentru că ar mai fi bune, ci pentru că sunt niste snobi, pentru că asa au văzut ei că se mănâncă în afară sau la restaurant. Pastele al dente sunt chiar nasoale, la fel de nasoale cum e o pâine necoaptă, un cartof crud sau un sos nefiert. Toate au în comun amidonul. Din punct de vedere culinar nu există decât un motiv pentru a le mânca al dente şi deşi într-o construcţie gastronomică textura cântăreşte destul, gustul primează.

Maica-mea face o grămadă de mâncăruri nasoale, mâncăruri cu care am crescut şi pe care, ori nu le fac, ori am încercat să le modific pe gustul meu odată ce am părăsit cuibul. Tot maică-mea face o altă grămadă de mâncăruri excepţionale, mâncăruri atât de bune încât dacă le încerc în altă parte şi îmi displac mă gândesc dacă judec corect sau sufăr de sindromul boului cu veşnicul „ca la mama acasă” deşi mă-sa îi făcea nişte lături. Dar mâncărurile astea nu-s lături, vă jur. Eu nu am gustat în viaţa mea colivă, varză cu afumătură, supă de roşii, zacuscă, ciorbă de fasole, supă de pui cu găluşti, vită cu sos la cuptor, cornuleţe cu gem şi nucă, piftie, şi câte altele... mai bune. Niciodată, nicăieri. Şi am căutat, am încercat, am fost cât se poate de obiectiv, dar nimic.

Nu pot să afirm că maica-mea face cel mai bun cozonac din ţara asta. Sunt convins că sunt o grămadă de mame şi mămăi în ţara asta care fac cozonaci foarte buni şi nu pot să le fur bucuria de a se mândri... în categoria lor. Eu de la ea am învăţat să fac cozonac şi m-am chinuit o grămadă să-l adaptez la condiţiile unui laborator artizanal fără să îi pierd esenţa. Am reuşit în mare parte însă nu mi-a fost de ajuns. Azi, mulţumită în mare parte ei şi  într-o mică măsură şi mie, pot să spun, fără nici un pic de ruşine, cu aroganţa-mi specifică dar justificată, că fac cel mai bun cozonac din ţara asta. Cine vrea să-mi demonstreze că nu-i aşa îl aştept la uşa mea cu o felie, din al lui.

Una.. Alta (Ep.10) - Onanism Culinar

 Nu sunt nici gurmand, nici gurmet. Dacă ar fi să fac o paralelă între mâncare şi sex, cele două forţe care guvernează existenţa oricărei târâtoare, inclusiv a omului, gurmandul ar fi obsedatul sexual şi gurmetul romanticul. Eu sunt onanistul. Mâncarea are pe lângă utilitatea-i nutriţională şi o funcţie socială. În condiţii propice, omul are tendinţa să o împartă cu ceilalţi. Mâncarea a fost probabil primul lucru oferit de un om altui om în schimbul companiei acestuia. Undeva în drumul dinspre patru labe către două, când a mai năpârlit o leacă, omul s-a prins că poate folosi mâncarea drept monedă de schimb pentru sex. Bine, sex e impropriu spus, căci pe vremea aia totul ţinea de reproducere şi dacă erai mai pricăjit da’ aveai totuşi o banană la îndemână, exista o şansă să-ţi asiguri nemurirea prin perpetuare. Azi mâncarea chiar nu mai reprezintă o problemă ¹ . Omul a rămas în continuare ataşat de ideea de a împărţi mâncarea şi chiar de a o folosi în schimbul companiei, deşi şansele să agăţi o pizdă doar cu o banană au scăzut considerabil.

N-am fost niciodată fanul socializării culinare. Chiar nu îmi place să mănânc  în compania oamenilor, decât dacă îmi sunt foarte familiari. La fel cum nu îmi place să fac sex cu necunoscuţi. Îmi displace ideea de a mă băga în cineva necunoscut, la fel cum îmi displace ideea de a băga în mine ceva despre care nu ştiu prea multe lucruri. Am văzut prea multe  legat de felul în care se prepară mâncarea „socială” şi de obiceiurile culinare ale celorlalţi încât prefer să mă feresc pe cât posibil de aşa ceva. Nefiind un antisocial complet, sfârşesc în general prin a mânca în compania a cel puţin o/unei ² persoană/e.  Am totuşi momente când vreau să fiu singur, ca orice om, doar că la mine sunt mai dese. Sunt echivalentul unui masturbator compulsiv al gurmanzilor. Sunt anumite alimente pe care îmi place să le mănânc singur, fără ca cineva să se uite la mine (sau se pot uita; fiecare cu plăcerile lui perverse), să mă judece pentru felul în care o fac, fără să port acel prezervativ culinar format din furculiţă şi cuţit: aripioare de pui prăjite, peşte, pizza, porumb fiert, pepene verde, pere, mere, lucrurile alea pe care le mănânci cu mâna şi de care te mânjeşti până la coate şi urechi.

Eram în maşină, mă întorceam de la „ocnă” şi fără să vreau, la semafor mi-a căzut privirea asupra lui. M-am gândit toată ziua la el şi am avut momente când vroiam să las totul baltă şi să mă duc într-un colţ mai întunecat, ferit de ochii celorlalţi, să-l frec puţin în palmă, să-i dau luciu’ cum zic unii şi să las sucu-i dulce să curgă peste tot. În pasaj la Victoriei am cedat, am zis „la dracu’, sunt în trafic, idioţii ăştia sunt prea preocupaţi să se uite în telefoanele lor încât nici nu or să mă observe” şi într-un minut l-am terminat. Era zeamă peste tot, aveam mâinile lipicioase, dar nu-mi păsa, eram fericit şi din el nu mai rămăsese decât ceva mic. Am intrat pe uşă şi de cum m-a văzut, concubina scârbită m-a întrebat: „Ce dracu’ ai la gură?”. Ahh.. momentul ăla când eşti prins. I-am explicat ce-am făcut după care am întrebat-o: „Ia zi, „mâncăm”?”  

¹ da... da, ştiu, voi astea de vă daţi Mami Tereza pe net că-n Africa se moare de foame, o să săriţi de cur în sus. În Africa nu se moare de foame. Se moare de prostie şi cruzime. Mergeţi voi acolo şi daţi-le din KFC-ul vostru sau din germenii de nu ştiu ce sămânţă pe care-i luaţi la suprapreţ de la aceiaşi oameni care exploatează atât prostia ălora care mor de foame prin ţările calde cât şi ignoranţa şi snobismul vostru .

²nu mă duce capul. Frigidele gramatofile au mână liberă să intervină.

Mimine (Ep.10) - Black Sunday

Mai ştiţi imaginile cu ăla cocoţat pe maldăru’ de tigăi sau drujbe într-un supermarket abia deschis care împărţea cutii în stânga şi în dreapta şi lumea stătea cu mâinile întinse să prinză şi ei, chit că nu aveau nevoie. Era la ofertă...  Ăla de pe maldărul de gunoi, căci gunoi era de fapt acolo, sunteţi voi tâmpiţilor de pe facebook, de la televizor, de printre noi care aţi făcut dintr-un căcat de vot în care ai de ales între o drujbă şi o tigaie, o ofertă specială. Acum nu mai votează nimeni pe Ponta sau pe Iohanis. Ăia care au avut de votat pe Ponta sau Iohanis au terminat de mult şi l-au votat pe unul şi pe celălalt pentru că aveau nevoie de o drujbă sau de o tigaie, restul votează împotriva lui Ponta, împotriva lui Iohanis, împotriva comunismului care nu ştiu cum căcatul de pe moţul pulii încă mai poate fi adus în discuţie, împotriva lui Băsescu, care orice s-ar întâmpla nu mai există, pentru pensii, pentru caşcaval, pentru orice în afară de un om, o imagine, o marionetă pentru cei obscuri, care azi, cu facebook-ul generaţiei mele de căcat şi cu dâra maronie a televiziunilor care au rămas moştenire de la generaţia de căcat puţin mai urât mirositor din urmă, nici nu mai trebuie să depună vreun efort pentru a convige lumea să voteze pe unul sau pe celălalt. Politicienii n-au mai făcut nici o campanie la alegerile astea, au scutit o tonă de bani, pentru că voi, boilor, aţi făcut campanie pentru ei, gratuit şi acum votaţi aparenţe pe care voi înşivă le-aţi creat. Mă cac pe voi, deşi nu-mi stă în fire, căci am intestine bune, cât de moale pot! Mâine aflaţi dacă v-aţi ales cu o drujbă sau o tigaie şi după ce o să le puneţi în dulap pentru că nu vă vor fi de folos niciodată, doar o să vă împiedicaţi de ele din când în când o să reveniţi la vieţile voastre de căcat şi o să vă simţiţi neputincioşi ca de obicei, nerecunoscând desigur marea proporţie a vinei proprii pentru care sunteţi aşa.

Una.. Alta (Ep.9) - Teoria hârtiei igienice

Propun să votaţi în condiţii mai civilizate în toaletele mall-urilor, că tot vă scurgeţi viaţa p-acolo.

Factorul de coagulare al oricărui grup, fie că e un cuplu format din două persoane ori o naţiune formată din douăzeci de milioane, este acelaşi. Dacă nevoile comune sunt cele care duc la formarea unei societăţi, aparenţa e lucrul care ne ţine uniţi ca indivizi şi care ne împiedică totodată să ne crăpăm ţestele unii altora. La nivel de grup restrâns, fiecare individ e responsabil de propriile sale aparenţe, însă la nivel de societate, există 3 entităţi al cărui rol este acela de a crea şi propaga aparenţe: politica, religia şi educaţia (aici mă refer la educaţie din perspectiva disciplinării nu a cunoaşterii).

Fiecare din cele trei e capabilă să manipuleze marea majoritate a indivizilor după bunu-i plac. Pentru ceilalţi însă, cei mai greu de convins, e nevoie de conlucrarea celor trei, pentru că orice om are o crăpătură prin care nevoia aparenţei se strecoară şi cele trei fac o treabă foarte bună împreună fiind un fel de sfântă treime a disciplinei sociale. Toate trei au acelaşi scop, de a sculpta comportamentul natural imprevizibil al omului, în ceva mai uşor de controlat. Toate folosesc cuvinte mari, dar goale: bunăstare, bunătate, bună-purtare şi au seturi de norme: legale, spirituale, morale. Îl fac pe om să se creadă: liber, util, superior, diferit, unic, special. Îi crează impresia că are un rost, un scop, o utilitate. Îl fac să se simtă mare şi mic, bun şi rău, îl golesc de conţinut şi-l umplu de aparenţe până când el ajunge să creadă că acele aparenţe sunt realitatea şi că ce e în afara lor e lipsit de logică, morală ori bun simţ. În acel moment, societatea, un mecanism autosusţinut de noi toţi, necondus într-un mod conspirativ de nişte genii diabolice, are la dispoziţie un cetăţean perfect disciplinat şi utilizabil la momentul oportun, o fiinţă domesticită cu impresii de libertate şi superioritate drept monedă de schimb pentru exploatare.

Duminică se votează, şi sunt oameni în jurul meu, oameni care ştiu sigur că nu sunt proşti, dar care sunt atât de dopaţi cu aparenţe încât ei chiar au impresia că votul lor înseamnă ceva. Nu înseamnă nimic. E doar o aparenţă. O aparenţă creată de ciobani şi acceptată de oile blajine într-un cadru mioritic. Nimeni nu-i mai puţin vinovat în simbioza asta. E perfect normal ca unii mai oportunişti să exploateze incapacitatea altora de a fi propria lor călăuză în viaţă, pentru că ăsta e adevărul: foarte mulţi oameni, în cel mai adânc şi întunecat colţ al conştinţei lor ştiu că nu sunt capabili să trăiască fără îndrumarea, chiar şi în aparenţă a cuiva superior lor.

Eu nu mă cac nicăieri unde nu am posibilitatea de a mă spăla cu apă caldă şi săpun. Nu m-am căcat niciodată la şcoală, la mall, la restaurant, în tren, în veceuri publice, în pădure, în boscheţi în parc, în vizită la oameni, nicăieri! Prefer să fac implozie decât să mă ştiu murdar la cur. E poate ceva exagerat, deşi eu nu cred, pentru că hârtia igienică, oricât de igienică ar fi ea, îţi crează doar impresia că te curăţă. Partea igienică din hârtie e doar o aparenţă, o aparenţă cu care majoritatea oamenilor pot trăi, însă peste care eu nu pot trece. Asta aşa ca o pildă a-la-iisus pentru cei mai greu de cap...

Politica e în mare măsură ca hârtia igienică, aşa că duminică mergeţi dară la vot, ştergeţi-vă la cur şi atât dacă nu vă deranjează să umblaţi cu căcat între buci!

Minime (Ep.9) - Te-ai tuns?

Da, m-am tuns! Mă tund tot timpul. Lună de lună, la fel... La fel cum mi-am tăiat unghiile mi-am ras barba, mi-am curăţat dinţii, urechile şi alte orificii, m-am ras la subraţ şi în alte locuri mult mai întunecate. De alea de ce nu mă întrebi?  Adică, nu ţin şi alea tot de igienă şi estetică?

Spre deosebire de femei, bărbaţii, cel puţin cei non-metrosexuali sau cu orientări dubioase, nu simt nici o plăcere şi nu găsesc nici o utilitate în a primi întrebări cu răspunsuri evidente despre chestii mărunte şi neimportante legate de aspectul fizic al propriei persoane sau  a pune la rândul lor astfel de întrebări.

Se prea poate să ţină de politeţe, la fel ca şi uratul de bine atunci când un om strănută. Luaţi o pauză de la prostie un minut şi gândiţi-vă cât de stupid e să urezi ceva cuiva de fiecare dată când strănută, obligându-l pe acesta la rându-i să-ţi mulţumească, tot din politeţe. Totuşi, nu face nimic altceva decât să scoată un zgomot violent (cum zice dex-ul) şi să te stropească cu muci şi bale, viruşi şi altele dacă eşti în apropierea lui şi tu-i urezi de bine pentru aşa ceva? Şi de ce numai pentru asta? De ce nu salutăm politicos toate sunetele scoase de pe toate orificiile pe care le avem, căci slavă domnului, avem destule şi sunetele produse sunt odioase. Să nu discriminăm deci...

Una... Alta (Ep.8) - Sunete inteligente...

M-a întrebat cineva de curând dacă am vreun defect, nu cu intenţia de a-mi aclama perfecţiunea ci vrând probabil să vadă dacă sunt conştient în aroganţa mea copleşitoare de defectele ce mă bântuie. Lista e vastă şi variată, dar eu mi le accept şi încerc să trăiesc cu ele. Problemele apar atunci când alţii mă folosesc şi se împiedică în acţiunea lor de defectele mele.  Eu, mecanism complex dar imperfect, cu capacităţi limitate de autoreparare, le ofer exact ceea ce vor: imaginea unui utilaj fără sentiment ori raţiune, care funcţionează pe bază de comenzi şi procese. Un defect nu poate fi, din punctul meu de vedere, reparat de entitatea ce manifestă acel defect. El trebuie remediat cu ajutor din exterior. Am multe defecte şi până acum am primit, precum un automat de sandvişuri doar monezi, comenzi, pumni şi picioare în caz că nu m-am conformat. N-am întâlnit până acum vreun om capabil să repare ceva la mine şi nu mă deranjează atâta timp cât pe ei nu-i deranjează. Există totuşi câteva defecte inofensive şi amuzante pe care le posed şi cu care nu mi-e ruşine.

De când mă ştiu, am obiceiul să mă ataşez de anumite obiecte şi să le folosesc dincolo de limitele bunului simţ, sărind mult peste gradele maxime de dezintegrare, agăţându-mă cu disperare de ultimii atomi care alcătuiesc nefericitul articol ce a avut nenorocul să-mi cadă în posesie. Un exemplu bun ar fi chiloţii. Deşi am o grămadă de perechi, tot am tendinţa să port aceleaşi  trei-patru perechi preferate din care una e clar regină. Şi regina mea n-are coroană, nu luceşte... e găurită, lărgită şi lăsată. Chiar şi cu un dulap plin de chiloţi noi, dacă regina ar fi la uscat pe sârmă, aş fi în stare să scot „fionu’” s-o usuc numai să ştiu că port perechea mea de chiloţi preferată. Acelaşi lucru e valabil şi pentru restul hainelor şi a încălţămintei. Cu riscul de a apărea în faţa celorlaţi drept un amărât neîngrijit mă apăr spunând că nu-i vorba de zgârcenie ori delăsare ci pur şi simplu de ataşament şi de răzvrătire împotriva importanţei exagerate pe care omul comun îl atribuie hainelor.

Lăsând de o parte domeniul textil mă îndrept către un alt domeniu în care supeficialitatea umană s-a infiltrat, transformând utilitatea tehnică în utilitate psihică. Eu nu sunt un om anti-tehnologie, cred doar că dacă îţi însuşeşti un obiect care nu îţi este cu adevărat folositor eşti un idiot şi un manelist ordinar. Majoritatea celor care au smartphone îl au în primul rând pentru că e un „must”, o extensie a personalităţii, o chestiune de statut şi o unealtă de a umple multul timp pe care un idiot îl posedă, desfăşurând activităţi inutile.

Nu ştiu cine a înventat denumirea de smartphone, dar e clar că a fost un idiot. Căci dispozitivele astea, care sunt într-adevăr inteligente, de multe ori mai inteligente decât cei ce le folosesc , nu sunt cu nimic mai speciale decât banalele telefoane când vine vorba de a face ceea ce e făcut să facă un telefon şi anume să transmită sunete la distanţă... nimic mai mult. De nimic mai mult nu am avut nici eu nevoie de la un telefon până acum şi cred ca nici de acum înainte foarte mult timp, motiv pentru care de vreo 5 ani de zile am avut acelaşi telefon care zilele astea a început să se dezintegreze şi să capete o conştiinţă proprie, făcând lucruri pe care eu nu i le ceream. M-am îndreptat deci cu sufletul îndurerat la un magazin de-al furnizorului de care aparţin şi am cerut un telefon care mi se cuvenea gratuit, conform contractului.

V: Bună, te pot ajuta?

M: Da.. (cu o voce nehotărâtă în timp ce mi-l scoteam din pantaloni. Îl ţineam pe partea dreaptă)

V: Vai! Ce mic e!

M: Mda, nu e primul lucrul pe care ar vrea un bărbat să-l audă de la o femeie, dar mă rog...

V: Haha! Glumeţ mai eşti. (spuse ea în timp ce mi l-a luat în mână) Hai să vedem ce putem face. 

Şi a început să-mi înşire diverse opţiuni unele mai monstruase ca altele.

M: Linişteşte-te, n-am nevoie de aşa ceva, vreau unu care să ţină mult.

V: Da, înţeleg, e o problemă cu toate astea în ziua de azi, nu mai ţin deloc..

M: Al meu încă ţine, doar că îşi cam face de cap singur, mă enervează.

Deja crescusem în ochii ei. Îşi dăduse seama că eu nu sunt ca ceilalţi, că pentru mine acel obiect nu e atât de important şi că eu îl folosesc doar atunci când trebuie şi cum trebuie. Era prietenoasă şi a început să mă întrebe lucruri care nu aveau legătură cu ceea ce venisem acolo să fac. La un moment dat m-a întrebat dacă i-l mai dau odată ca să-l bage în al ei, lăsându-şi mâna să alunece uşor sub biroul unde stătea. Şi l-a scos la vedere, era banal de mare, iar eu i l-am smuls pe-al meu din mâinile-i deceptive şi am fugit mâncând pământul...

Una... Alta (Ep.7) - Dreptul la moarte...

Nu e om care să nu fi purtat măcar odată un dialog interior despre sinucidere. Viaţa îi oferă constant momente să o facă. Plictiseala, curiozitatea, nevoia filozofică ori pur şi simplu nevoia unei soluţii îl face pe om să ia în calcul opţiunea butonului de autodistrugere.

Sunt două tipuri de oameni când vine vorba de sinucidere. Cei care văd în sinucidere un drept la moarte, un „fast forward” pentru o viaţă mai lipsită de sens decât idea generică de sens pe care viaţa îl poate avea. După mine, viaţă lipsită de sens înseamnă să nu poţi întreprinde acţiuni lumeşti pe care alţi oameni le pot întreprinde din cauza unor boli sau handicapuri cu care natura, bunul dumnezeu, purul hazard sau cine dracu’ o face lucrurile să se mişte în universul ăsta ţi le-a oferit. Cea de-a doua categorie sunt oamenii care văd în sinucidere o unealtă de manipulare sau şantaj, o metodă dă a capta atenţia pe care nu o merită sau de a crea aparenţa unui motiv mai profund pentru ceea ce de fapt este realitatea unei vieţi ratate. Paradoxul e că în timp ce oamenii din prima categorie au motive temeinice să îşi pună capăt zilelor, foarte puţini au curajul să o facă şi chiar mai puţini reuşesc, în timp ce ăilalţi ale căror motive sunt superficiale şi controlabile par să abuzeze într-o veselie de „buton” şi chiar dacă nu vor cu adevărat să moară ei chiar reuşesc. Probabil e un mecanism de autocurăţare al naturii.

Sigur, ce-am făcut eu aici e o simplificare grosolană pentru o infinitate de situaţii, combinaţii, permutări şi variabile. Evident că există cazuri particulare mult mai complexe:

„Cornel s-a născut într-o familie săracă. Când era mic, mă-sa nu l-a hrănit cu ce trebuie, că era proastă şi nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut, mai mult decât o franzelă şi parizer de 3 lei kilu’ nu îşi permitea să-i dea. În adolescenţă Cornel s-a trezit că era rahitic, adus de spate, avea bube pe faţă de care n-a scăpat toată viaţa, deşi el citise prin cărţi că e de la hormoni şi pubertate.  Tot de la hormoni şi pubertate aştepta să-i crească pula, care era mică. Nu mică aşa cum o au toţi frustraţii ci mică pe bune... era cât degetu’ mic de la picior şi asta doar când o avea sculată, în rest puteai să juri că are două burice. Cu toată alimentaţia deficitară se pare că creierul lu’ Cornel scăpase, ba chiar era mult peste media celor din jurul lui. Citea mult, nu pentru că i-ar fi plăcut ci pentru că nu avea cu cine să-şi piardă timpul. Ştia programare, chiar foarte bine. Cu greu a ajuns să se angajeze într-o multinaţională. Deşi lucra foarte mult, cât pentru tot departamentul, el nu a reuşit în 5 ani să fie avansat. Ştia de ce, dar era mulţumit că avea totuşi de lucru şi câştiga cât să se întreţină. Cealaltă alternativă a lui ar fi fost casier la supermarket, dar musofobia lui îl împiedica să facă asta. Cornel avea acum 28 de ani, nu făcuse sex niciodată, nu a avut nici o prietenă, s-a sărutat o singură dată şi asta într-un team building în care o tipă a primit provocarea să îl sărute. [...] L-au găsit mort în camera de xerox. Avea spume negre la gură şi era plin de praf de toner pe cămaşa gălbuie. ”

Minime (Ep.8) - Divina Comedie

Creştinismul se vrea a fi o religie monoteistă cu toate că nu sunt puţini oamenii care spun: „Eu cred în Dumnezeu, dar cred şi în dracul.” Desigur, nu în acelaşi sens venerator cum cred în Dumnezeu ci mai degrabă ca o conştientizare ori acceptare a faptului că pe lângă Dumnezeu mai există o altă entitate supraomenească care le poate influenţa viaţa. Păi oricum ai da-o mie asta îmi sună a politeism. Faptul că Dracu’ se ocupă de tot ce e rău şi viclean din viaţa omului nu îl face mai puţin zeu decât Dumnezeu însărcinat cu crearea şi ocrotirea creaţiei sale.  Şi biserica promovează în scris şi discurs această dualitate teistică ba chiar o duce mai departe adăugând listei o sumedenie de semi-zei, sfinţi şi martiri care şi ei la rândul lor sunt deasupra oamenilor. Păgânism rafinat...

În România păgână statisticile spun că vreo 87% din târâtoare sunt creştini, în mare parte ortodocşi, restul sunt musulmani, jidani, sectanţi...chestie de nuanţă – ideea e că toţi cred într-un zeu suprem lucru care îi face teişti. Pe lângă Dumnezeu ei mai cred şi în Satana, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul, Sfântul Andrei  (ocrotitorul României), Arsenie Boca, Gigi Becali, etc. – motiv pentru care sunt politeişti. Ţara noastră are foarte puţini atei şi oricum, mare parte din ăia care spun că sunt atei sunt doar supăraţi pe Dumnezeu că nu au gagică sau că nu au câştigat la păcănele. Ateii convinşi sunt rarisimi. Restul cred, cred din frică, din nevoie, din lipsa de raţiune proprie. În procentul colosal de non-atei sunt cuprinşi câţeva sute de mii de oameni mai citiţi care deşi nu cred că au curiozitatea să ştie exact ce sunt se încadrează în următoarele categorii: deişti, panteişti ori agnostici cu subcategoriile de rigoare. Ei spun pur si simplu că: „cred în ceva, o fiinţă superioară, o energie...” fără să simtă nevoia de a-şi enunţa precis sistemul de credinţă.

Eu am simţit nevoia şi am ajuns la concluzia că sunt un agnostic-raţionalist. Tu?

Minime (Ep.7) - Supărmarket

Scrisoare deschisă către toate supermarketurile şi neepilatele din România...

Eu dacă aş fi director de resurse umane la oricare lanţ de supermarketuri prezent în România aş include o clauză în contractul de muncă, pentru casieriţe, care să le oblige să se epileze pe membre. Dat fiind că meseria în cauză nu e una bine plătită şi cum ceara nu e chiar ieftină, aş include în pachetul salarial, pe lângă bani şi 20 de bonuri de masă, un kil’ de ceară, cât estimez eu că ar avea nevoie una d’asta pe lună ca să se epileze.  Paradoxul e că unele din ele chiar arată decent şi par îngrijite dar când dai să te uiţi în jos şi vezi cum două mâini lânoase îţi manipulează marfa proaspăt achiziţionată îţi vine să te muţi cu ea la altă casă, sau să te duci în alt supermarket. Dar nu ai unde, pentru că oriunde te-ai duce, tiparul e acelaşi şi e insultător. 

Nu sunt eu „Dan Finuţul”, dar cred că dacă lucrezi într-un domeniu în care intaracţionezi fizic cu clientul, e de bun simţ să ai un aspect îngrijit. Să fii femeie şi să ai păr pe mâini, înseamnă că eşti neingrijită. Eşti ca un bărbat cu unghiile netăiate. Da, da, ştiu, e mai greu să te epilezi decât să-ţi tai unghiile, asta e, bafta voastră, fiecare gen cu avantajele şi dezavantajele lui.  Şi dacă o faci din credinţa că femeile nu trebuie să se epileze şi de fapt părul ăla de pe mâini e o dovadă de emancipare, deşi mă îndoiesc că o casieriţă ar avea aspiraţii feministe, atunci poţi să te duci în pizda păroasă a mă-tii, şi să-ţi cauţi un loc de muncă în care să nu te vadă lumina zilei sau eu. Du-te dracu!

Dată fiind amploarea pe care a luat-o fenomenul Ice Bucket, vreau pe această cale să iniţiez şi eu o campanie de awareness prin care să strâng fonduri pentru combaterea pilozităţii corporale multiple la femei. Campania se numeşte „Wax Bucket” şi presupune ca cei ce vor să doneze să îşi toarne în cap o găleată cu ceară fierbine, după care să încerce să o îndepărteze dintr-o mişcare, urmând ca apoi să spună suma pe care au donat-o pentru cauza nobilă şi să provoace alţi cretini să facă şi ei la fel. Eu nu particip, doar o iniţiez...

Minime (Ep.6) - Fidelitate vs. Fidelizare feat. Fidea

„Ce vrei de mâncare?” e întrebarea cu care-mi sâcâi cel mai des concubina. O enervează foarte rău, atât de rău încât într-o zi mi-a răspuns, fără nici o urmă de aluzie sexuală în voce: „O pulă!”. După câteva minute s-a liniştit şi a zis că vrea totuşi o supă cu tăiţei. Eu sunt un om al mediilor şi după ce a pus capul pe pernă m-am apucat de supă. Am zis totuşi să nu-i ignor prima dorinţă şi în loc să fac ca omul doi pumni de tăiţei în 5 minute am stat vreo oră să decupez câteva zeci de puli... mă rog, nu erau chiar puli, erau mai degrabă puţe de copil că nu vroiam să se înece nemernica cu ele.  Restul povestirii nu mai e atât de amuzant, aşa că o să îl păstrez pentru mine.

Spre deosebire de iubire sau credinţă, concepte vagi şi interpretabile, fidelitatea este o noţiune concretă şi aplicabilă. Pe cât e de simplă ca şi concept, pe atât de prost este înţeleasă şi aplicată în orice relaţie, fie ea contractuală sau conjugală. Toţi credem că fidelitatea reprezintă o obligaţie inerentă asocierii cu cealaltă persoană şi ignorăm faptul că ea ar trebui să fie o consecinţă a fidelizării persoanei de la care avem pretenţia să ne fie fidelă în primul rând.

Deşi monopolul şi exclusivitatea împart ideea de singularitate, ele sunt două concepte diametral opuse.  Când îi ceri unui om să-ţi fie fidel, creezi un monopol. Cu alte cuvinte: „Eu sunt singura ta opţiune, chiar dacă e una proastă, la alta nu ai dreptul... contractul ori jurământul te obligă.”. Prin fidelizare însă, promovezi exclusivitatea în relaţie; mai simplu spus: „Eu nu sunt singura ta opţiune, dar sunt cea mai bună, sau măcar mă străduiesc să fiu... de ce dracu’ te-ar mai interesa altceva?”

Infidelitatea e pur şi simplu o consecinţă a reflexului uman de a alege lucrul care îi aduce beneficiul cel mai mare. E atât de simplu.

DESERTOLOGIE - Ştiinţa care se ocupă cu deşteptarea proastelor care se visează cofetărese

Minime (Ep.5) - I have a dream...

Pentru câteva sute de ani, un strop în plus de melanină în piele, a însemnat diferenţa dintre libertate şi sclavie. Azi, aceste victime ale superficialităţii umane, încă mai sar de cur în sus fără motiv,deşi se bucură de aceleaşi drepturi ca şi noi, restul. Ba mai mult, noi, restul, ne-am şi resemnat în faţa faptului că ei, negrii, sunt mai buni la sport, dansează ori cântă mai bine... chiar şi pulile lor sunt mai mari.

Dacă n-ar fi existat apetitul mare pentru zahăr, haine ori cafea şi spiritul antreprenorial imoral al strămoşilor noştri europeni, astăzi, cei mai sus menţionaţi ar fi rămas probabil în Africa, laolaltă cu ceilalţi negri, care încă nu reuşesc să se descurce prea bine. Nu sunt rasist, sunt doar cinic şi cred că toată chestiunea cu sclavia, un lucru unanim acceptat ca fiind rău, a avut o finalitate cât se poate de bună măcar pentru o parte din cei de origine africană. 

E clar că ei acolo între ei, african lângă african, nu au fost şi încă nu sunt capabili să construiască o societate civilizată. În momentul în care unii din ei au fost luaţi din acel mediu neproductiv şi introduşi civilizaţiei, aceştia au început să aibă aspiraţii care în locul de unde au fost luaţi nu şi-ar fi avut rostul. Eu zic că au ajuns bine şi că ar trebui să le fie într-un fel recunoscători ălora care le-au luat strămoşii dintr-o cuşcă şi i-a mutat în altă cuşcă în care au pus şi un bomfaier.

Cum pe acest blog am lăsat baltă partea culinară şi m-am apucat să scriu alte tâmpenii am zis că ar fi bine să imi fac un alt blog, special pentru aşa ceva. Aşadar, vă prezint:

DESERTOLOGIE - Ştiinţa care se ocupă cu deşteptarea proastelor care se visează cofetărese. 

Călcâiul lui Ahile

Fără îndoială Bucureştiul e plin de pizde.  Toată spuma ţării a emigrat din modesta provincie către locul unde îşi pot pune în valoare resursa naturală ce-a mai de preţ a unei femei, lăsându-i pe bieţii provinciali doar cu resturile, fetele prea deştepte, prea mândre sau pur şi simplu prea urâte ca să conteze într-o junglă plină de buci cum e şi cum în mod ironic îşi poartă şi numele Bucureştiul.

Pentru un bărbat, capitala e un loc plăcut pentru o plimbare. Că mergi pe jos, făcând slalom printre căcaţi şi gunoaie, cu maşina făcându-ţi nervi alături de ceilalţi boi din trafic care întotdeauna ţi se par mai boi decât tine, ori cu transportul în comun, suportând o paletă de mirosuri pentru care nu există cuvinte ce le pot descrie, nu se poate să nu întâlneşti o pizdă care să-ţi răsplătească vizual efortul de a îndura toate căcaturi la care te supui deplasându-te din A spre B prin vasta metropolă.

Iarna a trecut, colanţii mulaţi puşi peste aţa bine înfiptă între buci au cedat în faţa fustelor ultrascurte, rochiilor transparente prin care se vede fără nici un efort de imaginaţie tot şi a pantalonilor 1/10 ce sunt un fel de decolteu răsturnat al curului.

Când o femeie e întoarsă cu spatele la tine, e clar că bucile sunt primul lucru la care te uiţi; e inevitabil, apoi eu unul mă uit la păr, care... e de obicei decent dacă şi bucile sunt. Adică rar ţi-e dată să vezi pe una cu buci excepţionale şi cu un păr slinos ori plin de coji, nepieptănat, despicat sau ce căcat de probleme mai au ele cu părul. N-am avut niciodată curiozitatea să mă apropii atât de mult să-l şi miros...

Când o tipă e întoarsă cu faţa spre tine, femeile au clar impresia că primul lucru la care se uită un bărbat sunt ţâţele şi poate că mulţi aşa şi fac. Eu nu, bine... ba da, doar dacă are nişte ţâţe gigantice. Dacă însă ţâţele sunt de bun simţ primul lucru la care mă uit e faţa, căci dacă au faţa pocită pot să se ducă dracu’ cu toate depozitele lor de grăsime perfecte. Însă pe lângă faţă, ar mai fi o problemă sau două..

În ultimul timp am o obsesie, mai ales că a venit căldura. Sunt obsedat de labe. Mă uit la o pizdă bună (pleonasm) şi mă duc cu gândul instant la... labă. Şi bursc, mă întristez. 

Ieri mergeam cu metroul şi cum nu sunt posesor de fartphone mi-am ocupat timpul uitându-mă la oameni. Într-o juma’ de oră cât am mers cu metroul am văzut cel puţin douăzeci de tipe frumoase. Toate purtau sandale ori papuci şi niciuna, absolut niciuna nu avea o labă frumoasă. Şi nu pot să înţeleg. Mi-e greu să pricep cum o femeie, care are o faţă îngrijită, un păr ok, haine curate, ţinută decentă, cum pizda mă-sii nu are grijă de picioare. Bătături, bube, plasturi, unghii prost tăiate, jegoase, cu ojă ciobită, cu ojă chicioasă sau degete păroase, băi... dacă m-aş apropia şi mai mult pun pariu că le şi put picioarele. Şi să nu-mi zică nimeni că-s de vină încălţările sau jegul din Bucureşti pentru că am văzut destule femei care deşi nu sunt „pizde” au nişte picioare impecabile chiar şi în căcatul ăsta de Bucureşti purtând sandale ori papuci.

Şi apoi vin la tine să le faci un masaj după o zi de căcat, căci dracu’, cărei femei nu-i place să i se atingă picioarele, unele sunt moarte dupa aşa ceva şi tu te trezeşti brusc cu o labă monstroasă în poală şi începi să-i freci bătăturile galbene şi să-i ocoleşti bubele în timp ce-i priveşti colţul de la unghia mare adânc înfipt în carnea inflamată după care îţi vezi moaca tristă ce se reflectă din oja ciobită de la degetul alăturat... 

Minime (Ep.4) - Imaculata Concepţie

Viaţa  e un dar, însa mie nu-mi plac cadourile. Nu mi-au plăcut niciodată, pentru că odată cu ele vine şi obligaţia de a le accepta şi de a te bucura de ele sau măcar de gestul făcut de cel ce le oferă. Şi mai rău e că bunul simţ dictează ca tu la rândul tău să returnezi favorul, când ocazia o permite.

Încă nu ştiu ce am făcut ca să merit un aşa dar, nu stiu nici cine mi l-a oferit. Dumnezeu alături de purul hazard sunt printre cele mai populare teorii.

Viaţa nu e un dar, e o consecinţă. Tu, eu şi cam tot ce se târăşte pe acest pământ, existam pentru că sex, ca să mă exprim pe înţelesul generaţiei mele sfertodocte. Aşa că până să-l îmbrăţişez pe Dumnezeu  pentru că m-a aruncat sub acest enorm brad de crăciun pe care îl numim pământ, alături de alte câteva miliarde de cadouri, am să mă mulţumesc cu ideea că exist din cauză că doi oameni au făcut sex. Nu ştiu şi nu cred că voi afla vreodată dacă la baza existenţei mele se află dorinţa, nevoia sau simplul accident. Mă întreb totuşi dacă felul în care doi oameni fac sex atunci când concep un copil are vreo importaţă în construcţia viitorului om.  

Minime (Ep.3) - Machiatul pasiv

Îmi plac femeile machiate la fel cum îmi plac fructele din supermarket. Mă atrag vizual, e inevitabil, dar atât. Dincolo de asta nu mi-aş folosi alte simţuri pentru a intra în contact cu ele. Agreez ideea de machiaj în anumite contexte sociale şi în cantităţi decente, atâta timp cât rolul lui e de a scoate în evidenţă anumite caracteristici şi nu de a le ascunde. Nu sunt din categoria ălora care spun că femeile sunt mai frumoase nemachiate ori că sunt mai frumoase machiate. Chestiunea e mai simplă de atât - o femeie frumoasă e frumoasă şi machiată şi nemachiată pe când o femeie urâtă, e urâtă orice-ar face. Problema e că sunt foarte multe femei, deopotrivă frumoase ori urâte care folosesc machiajul de parcă ar vrea să restaureze o clădire din centrul vechi. Iar eu ca bărbat, dacă aş vrea să ating o din asta, fie ea frumoasă sau urâtă, după cum mi-e priceperea în a le aborda, aş fi victima machiatului pasiv şi... pe când ele după ce s-au gletuit bine, la sfârşit de zi au un întreg arsenal de soluţii şi solvenţi cu care se reduc la starea lor naturală, eu rămân cu căcatul ăla al lor pe mâini şi pe faţă. Propun deci lansarea unei game de produse demachiante bărbăteşti pentru astfel de situaţii. E o nişă aici... dacă îmi fură cineva ideea şi devine milionar să ştie că de aici a pornit şi n-am pretenţia decât să vină să-mi cânte precum J.Lo: "Sunt tot Jeni de la bloc".

Una... alta (Ep.5) - La sentiment...

E clar... sunt un bătrân băşit. Azi, cei din urmă şi chiar şi o bună parte din propria generaţie, nu mai râd cum se râdea pe vremuri, fizic, sonor, cu gura deschisă şi dinţii beliţi, cu broboane de sudoare pe frunte, lacrimi în ochi şi dureri de abdomen. Muşchii atrofiaţi şi ochii uscaţi de lumina artificială de pe chipurile inerte aflate în spatele ecranelor nu mai au nici un rol în râs. Acum râd pentru noi feţe hepatice cu puncte şi dungi curbate ori cuvinte onomatopeice şi abrevieri. Singura acţiune fizică întreprinsă pentru a exprima râsul se opreşte în atingerea tastelor ori a ecranului tactil. Şi e ok, atâta timp cât treaba asta se petrece doar în spatele ecranelor. 

Mergeam pe stradă ca un pensionar cu o sacoşă goală după mine. Mă duceam la piaţă. Din faţă veneau două fete pe la vreo 13-14 ani. (Dacă ar exista pedofili scriitori aşa ar începe un roman de succes). Una îi povestea ceva celeilalte şi la un moment dat se opreşte şi scoate un muget acompaniat de o expresie a feţei total contrară cu ceea ce vroia sa exprime în contextul ăla: "looooool!" 

Şi atât? Păi lol în pizda mă-tii! LOL! Nu zii LOL, fă LOL! Că de-aia îi zice lol să loleşti. Atunci mi-am dat seama ca se duce dracu umanitatea. Nu, omul nu o să dispară, dar o dispară umanitatea din el. O să fie un dispozitiv cu aplicaţii incapabil să mai exprime sentimente autentice ci doar simboluri abstracte ale sentimentelor ce s-ar potrivi contextului. Sper să mor dracului până o veni ziua aia.

Până una alta, înaintaşii mei mustesc de umanitate şi asta îmi dă speranţe că o să îmi trăiesc restul zilelor înconjurat de sentimente de tot felul, exprimate fizic şi vocal cum e şi firesc. 

Spre exemplu mergeam ieri cu maşina şi unu cu un matiz supărat că i-am luat faţa s-a ţinut după mine până a ajuns în dreptul meu pentru că la 6 dimineaţa eu nu aveam chef să fac pe Titi Aur prin Bucureşti. A deschis omul micuţa-i fereastră de la fiorosu-i autovehicul şi a început să-şi fluture timp de un minut cât am mers în paralel un oarecare deget pe geam. L-am salutat respectuos cu acelaşi gest şi i-am adresat un: "Călca-o-aş pe mă-ta cum calci tu pedala de acceleraţe acum" şi apoi ne-am văzut fiecare de drum. Mi-a făcut ziua mai bună. Ce să-i faci, rămân un sentimental...

Una... Alta (Ep.4) - Vraciul modern

Sunt în maşină, pe Barbu Văcărescu şi brusc prind viteză, apoi o bag într-a doua. După o juma’ de oră, aproape că intru în pasaj la Victoriei. Deja sunt fericit, mai am puţin până la Gorjului în Militari; aproape am ajuns acasă. Azi nu am întâlnit decât 8 idioţi în trafic, deci un nou minim. Sărbătoresc dând drumu’ la radio, dar după ce ies din pasaj, căci acolo nu se aude niciodată bine. Nimeresc pe un post oarecare unde cântă două melodii, apoi zice una două vorbe şi încep reclamele. „Te caci pe tine?” – Ia o pastilă. „Nu poţi să te caci!?” – Ia o pastilă. „Te doare orice?” – Ia o pastilă. „Ţi-a dat-o Fănel în cur şi apoi în pizdă şi acu’ curge ceva verde din tine?” – ia o pastilă. „Hemoroizi?” – Dă-i cu cremă!  „Eşti stresat că stai ca bou’ în trafic alături de alţi boi pe care îi urăşti şi cărora le-ai înfige un cuţit în cap, în repetate rânduri, dar cu care în alt context n-ai avea absolut nimic, poate chiar ai sta şi la o bere cu ei?” – IA UN PUMN DE PASTILE! 

Închid radioul şi mă uit pe geam:  bancă... bancă... Ete o pizdă bună!... casă de pariuri... spaţiu de închiriat... farmacie... bancă... farmacie, farmacie, casă de pariuri... bancă, farmacieeeeaa inimi CATENA! O doză de ceva... Gata! Sunt pe pod, nu mai e nici un magazin nu mai e nici o reclamă.. ăă – Panou! – „Fisuri anale?” – Radu F. alături de toată gayimea Bucureştiului a tresărit trecând pe lângă panoul ăsta, mă gândesc eu.  Ajuns „acasă”, parchez ca de obicei undeva în nişte noroaie, pe un loc pe care un vecin pretindea odată că plăteşte bani, sub un pom unde se cacă toate zburătoarele cartierului. Mă duc la chioşcul de ziare şi-mi iau o revistă cu o copertă promiţătoare. Paişpe’ lei!

Sunt în pat, în garsonieră, în Militari. Pute-a ouă cu cârnaţi de la vecina, se aud manele în surdină din parcare şi concubina mă ignoră cu cel mai mare devotament. Scot revista din ţiplă şi încep să o răsfoiesc. Citesc un articol, mă uit la două-trei poze, mai dau o pagină şi.. „Te caci pe tine?” – Ia o pastilă. „Nu poţi să te caci!?” – Ia o pastilă. „Te doare ceva?” – Ia o pastilă. Hristosu’ Mă-tii! Paişpe’ lei!

Arunc revista într-un colţ şi..  dau drumul la televizorul fictiv. Unii dansează pentru bani, alţii cântă pentru... faimă, nişte rataţi gătesc în timp ce alţi rataţi îi critică, două piţipoance se porcesc, Botezatu’ e tot gay, Gâdea îl înjură pe Băsescu şi colateral îl face gras pe Pleşu, Turcescu îl pupă-n cur pe Băsescu în timp ce Cristoiu i-o suge, Tonciu sparge ecranu cu nasul, Naşul e la schimbul II când i se blochează falca lu’ Cristoiu. Te doare orice?” – Ia o pastilă. „Ţi-a dat-o Fănel în cur şi apoi în pizdă şi acu’ curge ceva verde din tine?” – ia o pastilă. „Hemoroizi?” – Dă-i cu cremă!

Închid televizorul fictiv şi-mi pun laptop-ul în poală căci concubina mă ignoră cu tandreţe în continuare. Citesc două ştiri... război, Putin, Crimea, 10 lucruri pe care nu le ştiai despre... buric. Mă uit să văd dacă plouă mâine ca să ştiu să nu-mi iau umbrela, îmi verific mail-urile, spam, spam... „Bună! Sunt udă! Vreau să te... sug!?” SPAM. Concubina forează graţios după un muc, semn că a şi uitat că sunt şi eu în cameră.

w w w punct youporn punct com. Hmmm... Teens, Lesbians, Blowjob, Anal, Fisting, GAY!? scroll, scroll, scroll.  TEENS! Click! „Ai pula mică?” – Ia o pastilă. „Nu ţi se scoală?” – Ia o pastilă. „Îţi vine în trei secunde?!” – Ia o pastilă! Hristosu’ mă-tii, nici o labă nu mai poţi să faci! Am zis Teens şi mi s-a umplut ecranul cu puli monstroase şi femei cu priviri critice.

Tresar surprins de vocea concubinei şi închid repede şi ruşinat browserul. „-Auzi...?” – „Da! Da! Da! Seeeex!”. „-Îmi aduci şi mie o pastilă?” 

Una... Alta (Ep.3) - Să fie lux...

În Jeruzalim, fix acolo unde Dumnezeu Jr. a fost judecat în stil românesc, supus unei sesiuni intense de BDSM, pus să-şi care singur instrumentul propriei sale morţi ce mai apoi a devenit, printr-o logică străină mie, ustensila virtuală cea mai de preţ a creştinului făţarnic, fix acolo, an de an apare spontan şi pe bază de miracol lumina. Ea este mai apoi transportată cu ajutorul avioanelor cam în toate ţările creştine. Doamne-ajută că există avioane! Hai să ardem mii de tone de combustibil ca să cărăm o butaforie.

Mă rog, să presupunem că lumina aia chiar erupe spontan şi ea chiar e captată de alte lumânări, dusă până la aeroport, ţinută aprinsă în avion?!?, dată jos din avion, transportată de la aeroport la biserici, ca în final să ajungă la creştinul de rând care, dracului, Doamne iartă-mă, pentru asta s-a dus la biserică. Ce lumânări SF au ăştia de reuşesc să-mi aducă lumină de la 1677.39 km fix la biserica din spatele blocului şi mie în 50 de metri mi se stinge de 10 ori. 

În ultimii ani am căzut într-o gaură neagră a gândiri care mă împinge tot mai mult spre nihilism. Unul după altul, orice lucru, fie el mărunt sau nu, devine pentru mine inutil. Propria experienţă, dar mai ales proasta manifestare a celorlalţi faţă de acel lucru mă fac automat să-i anulez orice rol în conştiinţa mea.

Când eram mic îmi plăcea Paştele, pentru că având o minte curată şi incapabilă de a percepe dimensiunea adevărată a conceptului, reuşeam să mă bucur de plăcerile simple, lumeşti, ce veneau odată cu Paştele. Pe vremea aia chiar sărbătoream ingenuu. Exista o bucurie autentică pentru că lucrurile cu adevărat importante reprezentau pentru mine faptul că pot sta treaz peste miezul nopţii, că pot mânca cozonac, pască şi alte lucruri pe care nu le puteam avea oricând, cel puţin nu pe vremea aia. Faptul că trebuia măcar să încerc să ţin post, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc ori să mă duc noaptea la biserică să stau turtit între oameni în aşteptarea luminii, nu reprezentau pentru mine decât mici sacrificii pe care le făceam pentru a crea în mod inconştient un echilibru. Corvoada micului ritual creştin era pe deplin răsplătită şi pentru mintea unui copil era un mecanism perfect funcţional.

Azi, mintea mea, supradimensionată şi plină de mizerii, capabilă să perceapă dimensiunea conceptului, mă împiedică să mă mai bucur în vreun fel de paşte. Nici măcar micile plăceri din copilărie nu îmi mai aduc bucurie în perioada asta pentru că le asociez inevitabil cu tot ceea ce creierul meu percepe vizavi de ce era odată doar o mică corvoadă. Felul în care oamenii se comportă în perioada asta, felul în care biserica în vastitatea ei încă mai reuşeşte să manipuleze într-un mod sinistru omul de rând şi faptul că totul se repetă an de an îmi fură plăcerea de a mă bucura de o felie de cozonac sau de pască. Cred că e primul an în care nu vreau să mă duc să iau lumină şi totuşi mă duc. Nu o fac din credinţă şi nici din obişnuiţă. Încerc doar să-mi repun în funcţiune mecanismul funcţional din copilărie, căci vreau al dracului de mult să mă bucur de o felie de cozonac.